vineri, 28 octombrie 2016

Moștenire

Poate că de noi nu vă pasă, poate că vă e indiferent dacă ne simțim bine sau rău, dacă avem o zi bună sau o zi proastă, dacă ne umiliți sau ne batjocoriți. Poate nu vă dați seama că o vorbă aruncată într-un anume moment face foarte mult rău și poate schimba un om pentru totdeauna. Poate că noi vă suntem indiferenți, inferiori, dar cu cei ce vor veni ce aveți? Nu vă dați seama că făcându-ne nouă rău le faceți rău unor necunoscuți nevinovați, prietenilor voștri, rudelor voastre sau chiar vouă?

O tabla îndoită sau un fier rupt se poate îndrepta, poate să fie adus la forma inițială, dar cu un preț. Cu prețul rezistenței în timp. O cicatrice lăsată in interiorul cuiva se va astupa, se va ascunde și va disparea, dar prețul tot va fi plătit. Chiar dacă exteriorul va părea perfect, interiorul va fi altfel, va fi plin de răni și traumatisme, de zone a căror rezistență va fi testată și care vor ceda.

Frustarea, ignoranța, dezinteresul, umilințele lasă brazde adânci chiar și în cele mai puternice suflete. Agresiunea repetată va duce la schimbare, la transformare și la adaptare. Doar că toate aceste lovituri se vor suma și se vor aduna pentru că, de cele mai multe ori, agresiunea este prea puternică și agresorul prea mare pentru a te împotrivi.

Și iată că vine un moment, acel moment în care te vezi ajuns deasupra altora, acel moment în care ești conștient că puterea este la tine, acel moment în care poți decide dacă să faci bine sau să sa te eliberezi de tot ce ai acumulat. S-ar putea să nu vrei să mai înduri, să nu vrei să mai păstrezi pentru tine acele cicatrici și să le lași să se rupă.

Va ieși la iveală toată frustrarea acumulată, toată ignoranța cu care ai fost tratat se va întoarce împotriva unor nevinovați exact cum erai și tu, dezinteresul îți va fi prieten și umilința armă.


Vă rog, nu ne lasați să ajungem ca voi, nu ne lasați o asemenea moștenire. De ce faceți rău când puteți să faceți bine? 

vineri, 8 iulie 2016

(De)căderea unei nații

Mi se pare că tot ce se întâmplă în țară face parte din scenariul unui film prost. Cu actori care ar face orice pentru o anumită sumă de bani, cu regizori ușor de manipulat, cu niște magnați care finanțează și au drepturi depline.

Mi se pare că fiecare trăiește într-o Românie proprie, mai mică sau mai mare. Mi se pare că majoritatea pierd imaginea de ansamblu, pierd tablou, pierd filmul pentru că urmăresc doar scene singulare.

Un ministru consideră că mersul cu trenul e un lux. Probabil mulți români i-ar spune că și să trăiești în acestă țară e un lux.

Alții consideră că e în regulă să furi, atâta timp cât faci ceva și pentru alții. Nu contează că ai furat miliarde. Important e că ai vopsit o bancă. Oamenii te acceptă și te consideră mai bun ca unul care nu fură pentru simplu fapt că le-ai aruncat și lor o bucată de pâine.

Aflăm că dacă nu ai la tine butoanele ești prost, că dacă nu poți schimba pe cine vrei, când vrei, ești slab. Mai aflăm că nu e așa rău abuzul în serviciu și nici conflictul de interese. Totul e normal, totul e acceptat și permis.

Avem concetățeni care consideră că nu e important să înveți și să dai răspunsul bun la o întrebare, ci e mai important să strigi că ai fost derutat și nedreptățit. E bine să faci petiții și să ceri să ți se facă dreptate, chiar dacă tu ești vinovat. E bine să îți țipi în gura mare nemulțumirea pentru că vor mai apărea câțiva pseudo-nedreptățiți.

Toți vor diplome și acreditări, dar niciunul nu e dispus să învețe, să facă anumite sacrificii. Toți vor bani, dar niciunul nu e dispus să muncească. Speranța generală e tunul. Dăm un tun și stăm liniștiți o viață. Oricum e mai condamnabil cel care a furat o sută de lei decât cel care a furat un milion de euro.

Stau și mă întreb încotro merge țara asta? Până mai ieri tinerii erau speranța. Cred că și speranța aceasta s-a dizolvat. Nu cred că cineva care nu acceptă că a fost prost pregătit sau nepregătit pentru un examen va fi în stare să schimbe un întreg sistem corupt.


Dar cine sunt eu să cred? Poate ar fi mai bine să mă gândesc cum să dau un tun. Sau să inițiez o petiție pentru legalizarea malpraxisului. Ce diferență este între andrenalină și algocalmin? Ambele sunt medicamente și medicul poate fi derutat. 

miercuri, 4 mai 2016

Eram entuziast. Sunt dezamăgit.

De câteva luni încerc să nu scriu. Încerc să mă temperez și să fiu mai calm. Să fiu mai bun și să nu văd toate mizeriile din jur. E greu, e foarte greu. Ultima perioadă m-a convins că românii își merită soarta.

Spitale renovate în care nu se lucrează din varii motive, majoritatea aberante, amfiteatre fără facultate, investiții total nefolositoare, mii de mijloace de spălat banii. Să zicem că peste asta am trecut. Licitații furate și trucate, contracte atribuite unor prieteni, banii părinților mei ajunși în buzunarele nenorociților. Trec și peste asta. Însă peste un lucru nu pot trece. Peste mizeria umană.

Popor neghiob, te plângi că te fură politicienii și că își votează legi preferențiale, dar dacă trebuie să îi taxezi prin vot nu o faci. Dacă va fi să alegi între o figură nouă și unul care a furat, dar a făcut ceva și pentru comunitate știi din start că vei vota penalul.

Popor nerod, te plângi că nu se aplică legea și infractorii umblă liberi pe străzi, dar ești de acord să dai șpagă pentru a scăpa de o amendă, ești de acord cu un om al legii penal (sau o întreagă secție). Accepți abuzurile și taci cu frică în loc să te ridici să spui adevărul.

Popor nerecunoscător, te plângi că îți pleacă personalul medical, dar îi ajuți să plece, le semnezi biletul. Cum să nu plece când nici nu îi plătești, nici nu îi respecți? Să rămână pentru ce? Pentru a fi numiți asistați social? Pentru a fi bătaia de joc a unora care se cred superiori?

Popor slab, îți meriți soarta. Meriți să ai în frunte hoți, meriți să fii nedreptățit, meriți să nu fii tratat. De ce? Simplu. Filozofia cu întorsul celuilalt obraz nu mai funcționează. Un om poate îndura aproape orice lipsuri, poate fi privat de multe, dar lipsa respectului nu o va suporta.

Un asistat social, un om care face o școală de șase ani, apoi încă vreo cinci și apoi încă o viață, un om care a ales să își sacrifice o parte din viață pentru a învăța cum să trateze târâturi și lepre, un om ca mulți alții, vă dorește să primiți înapoi fix respectul pe care îl oferiți.

Eram convins că voi rămâne în România și mă voi lupta pentru schimbare. Eram entuziast. Sunt dezamăgit.  


*a nu se simți jigniți oamenii de bine cărora le mulțumesc pentru că încă mai există

vineri, 27 noiembrie 2015

Pentru că respectul contează

Am scris și am șters. Iar am scris și iar am șters. Mă gândeam că o să îmi treacă. Sau nu, mă mințeam că o să uit pentru că e imposibil să îmi treacă. Nu știu de ce multă lume înțelege democrația ca fiind libertatea de a urî pe oricine, de a arunca bulgări de noroi, de a desconsidera și pune la groapa de gunoi orice persoană,  toate acestea însoțite de obligația celui urât de a-ți fi slugă. Înțeleg că sistemul dezamăgește, înțeleg că speranța începe să dispară, dar ura? Ura pentru toți și toate?

A trecut ceva vreme de când am citit un articol în care se făcea referire la sistemul medical românesc, la medici și personal auxiliar, în care se spunea sus și tare „ne-au mințit”. Până la final se mai dilua ideea, dar titlul rămâne mare și dureros. Bineînțeles că acesta este doar unul dintre articole. Ele sunt cu zecile, poate cu sutele. Sute de articole care discreditează și denigrează o întreagă breaslă. De ce? Probabil din prostie și ignoranță.

Aruncați cu noroi în ei, nu îi respectați, nu îi apreciați și nu îi plătiți, dar la nevoie unde mergeți? Ce să vezi, tot la ei, tot la șpăgari, tot la fraierii din spitale care vă tratează și au grijă de voi, tot la incompetenții și mincinoșii care și-au pierdut ani din viață ca voi să fiți bine. Vă mustră conștiința? Bineînțeles că nu, mă miram dacă era altfel.

Vă plângeți că pleacă medicii și asistenții, vă plângeți că fac școală aici și pleacă să vindece alți oameni, dar nu vă puneți întrebări. Nici nu aveți capacitatea asta, voi le știți pe toate. Săriți direct la partea materială, la bani, dar pierdeți din vedere ceva mai important, respectul. Respectul pentru un om care are o meserie, respectul pentru un om care printr-un singur gest vă poate condamna la moarte, respectul pentru un om care poate că a citit mai mult decât vă puteți imagina, respectul pentru un om care stă noaptea în spital ca voi să nu muriți, care ani întregi a învățat, care a făcut sacrificii, care a renunțat la un anumit comfort pentru ca voi să aveți cui să îi spuneți ce vă doare. Nu îi respectați, vă credeți deștepți, dar sunteți proști.

Vă plângeți că cei din sistem sunt aroganți. Poate greșesc, sau poate așa e normal să fie. De ce? Tot din cauza voastră. Când vine un nesimțit și urlă într-un serviciu plin în care nimeni nu are timp nici să respire că din banii lui sunt plătiți și că toți sunt nesimțiți care ar trebui să fie atitudinea? Poate că ar trebui să fie luat la șuturi, dar nu fac asta.

Nu spun că partea materială nu e importantă, ba din contră, este foarte important să ai un anumit grad de siguranță, nu să fii bogat, să îți permiți să trăiești decent după atâta muncă. Dar nu asta e principala problemă, principala problemă sunt nesimțiții care nu își dau seama că o țară fară sistem medical este o țară pierdută, nesimțiții care nu realizează că unii pot suporta orice, mai puțin lipsa de respect. Respectați-i până îi mai aveți.


Ce va fi cu generația mea? Nu știu. Rămânem? Plecăm? De voi depinde, de atitudinea voastră. Problema este că acum va trebui să luptați să ne arătați de ce ar fi bine pentru noi să rămânem, pentru că, uneori, binele nostru este mai presus de al vostru. 

vineri, 30 octombrie 2015

Tipologii de oameni

„Iremediabilă e numai greșeala de a te lăsa strivit.”
OCTAVIAN PALER

Nu sunt sigur dacă ar trebui să mă numesc pesimist sau realist. Încă nu știu dacă sunt cârcotaș (poate că uneori sunt) sau văd realitatea din jur. Nu cred că văd jumătatea goală a paharului, cred că văd paharul în sine, că îl văd ciobit și murdar, dar nu imposibil de reparat. Asta e adevărata mea problemă, văd că paharul care este sau nu plin (nu contează prea mult) se poate repara, dar nu se vrea, ba mai mult, se încearcă spargerea lui, nimicirea, transformarea într-o scrumieră.

Sunt de acord că România e frumoasă, sunt de acord că sunt mulți oameni frumoși și plini de merite, sunt de acord că în fiecare zi poți găsi ceva de care să te bucuri în jurul tău. Nu asta este problema. Problema mea este lipsa de omenie din țară, sclavagismul acesta modern, dorința de putere și control, fie că vine de la un banal paznic (fără sens peiorativ), fie că vine de la greii națiunii.

Românul nu e prost, dar poate fi prostit. Românul nu e de vânzare, dar poate fi cumpărat. Oricine are un preț, păcat că ne vindem prea ieftin, și când zic ieftin nu e vorba de bani. Cel mai trist e că ne vindem pe nimic, că ne donăm unor cauze aparent nobile, că susținem oameni aparent demni și că nu vedem mocirla în care ajungem, ba mai mult, apoi începem să ne plângem soarta și să aruncăm cu noroi în alții.

Control, control și iarăși control. Am remarcat o anumită tipologie de oameni, tipologia celor agreați de șefi (ATENȚIE! șefi, nu lideri), tipologia românului/muncitorului perfect. Condiția de bază e să fii slugarnic, să faci orice ți se cere fără să pui întrebări, să dai dreptate șefului, să nu ai opinii și păreri. Este perfect dacă intri în conflict cu cei care nu aprobă opinia șefului. Asta e esențial, dar nu suficient. Trebuie să fii dispus să muncești zi-lumină, să fii acolo non-stop, să vii de acasă la primul semn, să abandonezi totul pentru că așa zice măria sa, șeful. Te dedici unei cauze din toată inima, mergi orbește și nu mai vezi nimic în jur, asta e ceea ce trebuie. Să nu uităm că șeful este zeul suprem, că șefului nu îi ceri nimic, așadar ar fi perfect să lucrezi pe gratis, ba poate că ar fi bine să aduci bani de acasă. Șeful zice, tu execuți. 

Cum să ajungi așa? Cum să te duci de bună voie în gura lupului? Foarte simplu, un șef  bun nu îți va arăta din prima adevărata lui față, nu te va pune în temă și te va face să crezi altceva. El te ia sub aripa lui, te manipulează lejer (că doar e șef) și apoi te vei integra singur în tipar.

De ce ar vrea cineva să ajungă așa? Nu cred că sunt prea mulți cei care vor, în schimb sunt mulți care se vor a fi șefi, iar asta cere sacrificii. Păcat că nu știu un lucru, să ajungi șef e destul de ușor, pupi unde trebuie, zâmbești potrivit, asculți și ești supus la momentul oportun și ai ajuns acolo. Mai greu este să ajungi lider, să fii un formator de opinie, un model, o persoană care să poate schimba lumea (fie ea și o lume formată din 10 oameni) în bine. După mine, acesta e țelul vieții, acesta e scopul suprem, șefia vine și pleacă, ce ai făcut bun în lumea ta (mică sau mare) rămâne. 


Oare ce ar fi de făcut? Să ne respectăm? Să fim oameni? Poate

miercuri, 27 mai 2015

Între plăcere și câștig

„Este de preferat să fii fericit, chiar dacă ești mărginit de mijloace materiale restrânse, decât, când te răsfață belșugul, să fii tulburat de suferință.”
EPICTET

Probabil că una din regulile principale ale vieții e cea a compromisului. Sacrifici ceva pentru a câștiga altceva, renunți la ceva pentru a avea șansa de a obține altceva. Putem spune că e o regulă a compensației și că e bună, până la un punct, până în momentul în care vine vorba de însăși viața unui om.

În momentul în care pornești pe un anume drum nu ești conștient de ce te așteaptă, de câte vei câștiga și de câte vei pierde pe parcurs. Nu ești conștient de greutăți și nu ai certitudinea că vei ajunge fix în punctul în care visezi să ajungi. Poți să ajungi mai jos, mai sus, fix acolo. Tot ce ai e un vis. Așa e și când începi medicina. Habar nu ai ce te așteaptă, habar nu ai în ce te-ai băgat, habar nu ai câte vei sacrifica. Nu îți dai seama nici măcar că după cei șase ani de studii ajungi să ai o responsabilitate imensă, ajungi să te joci cu viețile oamenilor, ajungi uneori să fii ultima speranță, ultima barieră între viață și moarte.

Dacă ai un vis merită să sacrifici (aproape) orice pentru a-l duce la îndeplinire, merită să pui (aproape) totul pe planul doi și să te dedici trup și suflet, merită să lupți chiar dacă bătălia va fi lungă și dureroasă, iar la final vei avea multe cicatrici.

Dar ce faci când la finalul războiului te trezești atacat de cei pe care ai vrut să îi ajuți? Ce faci când vezi că prietenii s-au transformat în dușmani, că cei de la conducere au depus sau au întors armele? Ai două variante, lupți cu mâinile goale și cu pieptul în față sau fugi. Cam asta e situația salvatorilor de vieți din România. Nu cred că în acest domeniu (or mai fi și altele) ar trebui să existe o lege a compromisului. Singurii care cred asta sunt stimații noștri conducători. Faci ce-ți place sau faci ce-ți aduce bani.

Nu trebuie să fim ipocriți și să spunem că facem medicina doar pentru a salva vieți. Nu, o facem pentru a salva vieți, dar vrem și o viață decentă. Vrem ca după atâția ani de muncă să trăim bine. Și prin trai bun nu vreau să spun milioane de euro în conturi, yahturi, case de vacanță prin nu știu ce țări exotice. Vreau să spun o viață lipsită de grija zilei de mâine, o viață lipsită nevoia calculării ultimului leu.

Foarte mulți au vise și visează să facă o anume specializare pentru că pur și simplu le place. Și asta va merge, un an, doi, zece, vor lupta cu mâinile goale până în momentul în care rănile vor fi prea adânci pentru a mai continua. Mai apoi vor constata că, pe lângă lipsa aprecierii financiare, există și o lipsă de respect. Fără bani poți să trăiești, batjocorit nu. Și care e soluția? Fuga! Plecare într-un mediu mai prietenos, într-un mediu în care oamenii sunt apreciați pentru ceea ce știu și nu pentru ceea ce au, într-un mediu în care meritocrația este înțeleasă și apreciată.

Vă întreb, domnilor, în momentul în care ajungeți în fața ultimei bariere care vă ține în viață preferați pe cineva care se dăruiește trup și suflet muncii lui sau pe cineva care se gândește cum să mai adune ceva (și asta nu din cauză că este avar)  și cum să scape de batjocura publică, plăgi pe care tot dumneavoastră le-ați provocat?


Eu aleg plăcerea în detrimentul câștigului, sunt convins că foarte mulți aleg la fel, de dumneavoastră depinde dacă plăcerea va fi pe teritoriul acestei țări sau nu. Iar în momentul în care va pleca și ultimul medic din țară veți afla că și cei mai performați roboți sunt controlați tot de oameni. 

sâmbătă, 28 februarie 2015

Cultul lucrului bine făcut


„Exigența lucrului bine făcut, onoarea meseriei au intrat în derivă. E efectul patetic al unor dislocări sociale, morale și sufletești pe care le-a produs dictatura comunistă. Profesiunile și-au pierdut conturul, la fel cum și-au pierdut conturul oamenii și moravurile. Competențele și-au pierdut motivația și creditul.”
ANDREI PLEȘU

Suntem bombardați cu această sintagmă. Toți vor ca lucrurile să fie făcute bine, ca țara să fie una a lucrului bine făcut, ca oamenii să își facă datoria și să dea tot ce au mai bun la locul de muncă, acasă, pe stradă. Dacă se vrea asta nu ar trebui să fim învățați să facem asta? Nu ar trebui să fie îndrumați copiii și tinerii în această direcție?

Și totuși, ce se petrece în țara noastră este fix pe dos. Lucrul bine făcut este aruncat la gunoi, munca cinstită și asiduă nu este apreciată, strădania și lupta zilnică pentru izbândă sunt luate drept lipsă de șmecherie. Ești șmecher dacă furi și înșeli, dacă te sustragi de la muncă și faci bani din practice necurate, dacă fentezi școala și îi ironizezi pe profesori. Ești șmecher dacă faci orice altceva decât un lucru bine făcut.

Tinerii nu mai știu că există cărți, uită să vorbească și să râdă, uită să descopere lumea. Singurul lor scop este banul și realizarea materială. Nu contează că faci un lucru bine sau că îl faci rău, important este să iasă banul. Nu contează că îți place sau nu. Nu contează că nu ești făcut pentru respectiva meserie. Cel mai important este să te descurci, să îi fraierești pe alții și să câștigi cât mai mult.

În acest mod este imposibil să avem o țară a lucrului bine făcut. În acest mod vom avea doar o țară a șmecheriei, hoției și nesimțirii.

Nu se poate face nimic? Ba se poate, dar revoluția trebuie începută de la bază, nu de la vârf. Trebuie ca toți să înțelegem că pentru o primăvară a națiunii avem nevoie de ceva mai mult decât o floare. Cultul lucrului bine făcut trebuie învățat din fragedă pruncie, trebuie învățat acasă și la școală, trebuie cultivat și ajutat să crească. Nu se poate să pui o sămânță în pământ și să aștepți să crească pomul. Trebuie să ii dai apă și îngrășăminte, iar după ce începe să crească trebuie să te ocupi de tânăra plantă, nu poți să o lași de izbeliște.


Chiar dacă în școală nu învățăm totul ne putem educa singuri. Dacă nici unul dintre noi nu ar mai accepta un lucru făcut prost, făcut de mântuială, în scârbă și doar ca să fie făcut, dacă toți ar taxa nesimțirea unor angajați și lipsa de caracter a unor conducători, dacă toți și-ar face bine treaba și nu ar mai aștepta să pice para mălăiață din pom, totul s-ar schimba. Nu într-o zi sau într-un an. Poate în zece ani. Acești zece ani reprezintă o speranță, dar dacă vom continua în acest fel cei zece ani se vor face cincizeci, speranța se va evapora și vom rămâne în același cerc vicios. Plângem sau trecem la treabă? Opțiunea mea e clară.