Ești o minune

             „Fiecare secundă pe care o trăim este un moment unic în univers, o clipă care nu va mai fi niciodată... Și noi ce îi învățăm pe copiii noștri? Îi învățăm că doi și cu doi fac patru, și că Parisul este capitala Franței.

            Când îi vom învăța ce sunt ei?

            Ar trebui să spunem ficăruia: „Știi ce ești tu? Ești o minune. Ești unic. În toții anii care au trecut, nu a mai fost nici un copil ca tine. Picioarele tale, brațele tale, degetele tale deștepte, felul în care te miști.

            Poți deveni un Shakespeare, un Michelangelo, un Beethoven. Tu poti face orice. Da, ești o minune. Și când o să crești, vei putea să-l rănești pe altul, care este o minune ca tine?”

            Trebuie să muncim – cu toții trebuie să muncim – ca să facem această lume demnă de copiii ei. ”

Pablo Casalas

Se răsucește...

Ce mod mai bun de a-ți începe dimineața decât citind o poezie? Da, o sa ziceți că sunt n moduri mai bune, dar pentru mine o poezie de dimineață este asemenea mirosului de cafea. Dintr-o pură întâmplare am dat peste o poezie despre țară, peste o poezie prin care „Eminescu se răsucește în mormânt”. Stau acum și mă întreb, cum pot românii să fie atât de delăsători, de impasibili și indiferenți la tot ce se întâmplă în jur? Cum poate cineva să privească filmul furtului propriei țări, propriei identități fără să miște un deget? Cum este posibil ca cineva să nu facă nimic pentru a-și ajuta seamănul, vecinul, prietenul, conaționalul doar de dragul avuției proprii și al unei împliniri prin bani care, probabil nu va veni niciodată?

Iubire și dragoste de țară, cât de abstract sună în aceste zile, cât vid conțin aceste concepte. Toți iubesc țara, dar nimeni nu face nimic pentru a o face să meargă. Politicienii iubesc țara, nimic mai adevărat. Probabil ca pentru ei, 238391 nu reprezină altceva decât o sumă multiplicabilă, o viitoare avere, un viitor cont în bancă. Oamenii de rând iubesc țara, dar când vine vorba de a acționa pentru binele țării, când vine vorba de a protesta împotriva unei conduceri infecte ba sunt la servici și nu pot sa lipsească, ba sunt în timpul lor liber și nu vor să și-l risipească, ba îi lasă pe alții că doar un om în plus sau în minus nu contează.

Am spus de foarte multe ori că românii (mulți dintre ei) tind să nu mai aibă nici un fel de cod moral sau cod de valori. Tind spre o lume în care singura bogăție este banul, acesta fiind obiectul principal al existenței, centrul în jurul căruia gravitează toți și toate. Ce frumos spunea Andrei Pleșu, „trebuie spus că banii nu aduc decât <<fericirea>>. Tot ce face valoarea și sensul vieții vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.”

În aceeași goană nebună după bani, tot mai mulți uită să se bucure de lucrurile simple, de lucrurile mărunte. Uită sa privească un răsărit de soare, uită să spună un „mulțumesc”, uită să aprecieze frumusețea naturii, uită să se privească pe ei, sufletul lor, uită să zâmbească.

Natura este, pe zi ce trece, tot mai vitregită, tot mai uită și tot mai dorită. Cât de frumoasă era vechea stemă a țării, cât de bine surprindea toate bogațiile acestui teritoriu binecuvântat, dar câtă minciună conține în zilele noastre. Pădurile le-am tăiat, petrolul l-am vândut, Delta este orice, numai rezervație naturală nu, vrem să vindem și munții, cu tot ce conțin ei. Ce ne mai rămâne? Să vindem și apele, care oricum sunt vitregite de pești, vindem si aerul de deasupra țării, cu nori cu tot și putem stinge lumina în momentul în care ieșim din țară, oricum nu va mai fi nimic de văzut.

Nu vreau să trăiesc într-o astfel de țară. Nu vreau să trăiesc într-un loc unde nu mai contează nimic altceva decât propria persoană. Nu vreau să fiu într-un loc în care se calcă pe cadavre pentru a obține un post călduț. Nu vreau să fiu într-un loc în care natura plânge sub loviturile de pumnal ale celor care ar trebui să o protejeze. Nu vreau nici să plec, nu vreau să abandonez corabia doar pentru că s-au rupt velele, acestea se pot repara. Bineînțeles că un singur marinar nu poate face toată treaba, dar dacă tot echipajul îi va fi alături corabia va putea fi reparată, iar pirații vor putea fi aruncați peste bord.

Cum ar fi să deschidem o carte de istorie și să citim „Proclamația de la Padeș”, cum ar fi să ascultăm doar câteva din cuvintele lui Tudor Vladimirescu? „Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra relele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți”. 

Paradox

Țara noastră este minunată. Avem munți și văi, dealuri și câmpii, avem mare și râuri de munte, avem oameni mai simpli și oameni mai complicați, putem spune ca avem de toate și pentru toți. Totuși, avem ceva ce ne diferențiază, ceva ce ne aduce în top, avem paradoxuri. Câte? Multe, mult prea multe.

Bugetarii sunt prost plătiți, lucrează mult și nu le sunt recunoscute meritele, duc o viața grea, la limita decenței. Nimic mai adevărat până aici. Dar există și o categorie specială de bugetari, o categorie de salariați, plătiți din banii statului care nu au nici o problemă materială, ba mai mult, sunt extrem de prosperi. Cum se face că un politician care toată viața nu a făcut altceva decât să lucreze la stat, și-a plătit mereu taxele și impozitele, nu a făcut afaceri necurate, nu a furat și nu a comis nici o infracțiune are o avere de milioane de euro? Pe când, un om asemenea lui, care a muncit toată viața, tot la stat, abia își permite să aibă o casă, să își întrețină familia și să meargă o dată pe an intr-un concediu.

Toată lumea vrea reformă și meritocrație. Toți vor înlocuirea incapabililor din actuala conducere cu oameni care sunt vârfuri în propriul domeniu, oameni care vor și pot să schimbe ceva. Cum să ajungem la așa ceva dacă de la linia de start pornim strâmb? Cum să ceri meritocrație când în școală se învață (sau nu) doar pentru note? Cum să îți dorești ca un om să fie as într-un domeniu când tu, ca stat, nu îi oferi nici cea mai mică șansă spre afirmare? Cum să îți dorești să fie înlocuită teapa tâlharilor și a bijnițarilor când singura valoare promovată în zilele noastre este banul?

Democrație? Da! Un DA răspicat, un DA rostit cu toată gura. Drepturi? Nenumărate! Îndatoriri? Câteva, dar si acelea prost înțelese. Prostie? Cât încape. Cum să fii atât de nătâng încât să strigi că vrei schimbare, iar în momentul decisiv, în momentul în care ești pus față în față cu buletinul de vot, să nu știi ce să alegi, sau, mai mult să îți vinzi votul, să îți trădezi țara, să te trădezi pe tine pentru doi arginți? Cum să fii atât de mioritic încât să te complaci în propria mocirlă, în speranța că va fi mai bine și că, într-un final toate promisiunile vor fi duse la îndeplinire?

Își merită românii soarta? În parte da. O țară de oi va fi întotdeauna condusă de un grup de lupi, iar daca oițele nu vor dansa după cum le cântă lupii, fie vor fi omorâte pe loc și mâncate, fie vor sfârși în chinuri.

În momentul de față sunt două soluții, fie toate oile sar de pe corabie și încearcă să găsească țărmul, fiecare pe drumul ei, fie vor fi o armată și vor încearcă să readucă strălucirea țării. Eu sunt pentru a doua variantă.