„Iremediabilă
e numai greșeala de a te lăsa strivit.”
OCTAVIAN
PALER
Nu sunt sigur dacă ar trebui să
mă numesc pesimist sau realist. Încă nu știu dacă sunt cârcotaș (poate că
uneori sunt) sau văd realitatea din jur. Nu cred că văd jumătatea goală a
paharului, cred că văd paharul în sine, că îl văd ciobit și murdar, dar nu
imposibil de reparat. Asta e adevărata mea problemă, văd că paharul care este
sau nu plin (nu contează prea mult) se poate repara, dar nu se vrea, ba mai
mult, se încearcă spargerea lui, nimicirea, transformarea într-o scrumieră.
Sunt de acord că România e
frumoasă, sunt de acord că sunt mulți oameni frumoși și plini de merite, sunt
de acord că în fiecare zi poți găsi ceva de care să te bucuri în jurul tău. Nu
asta este problema. Problema mea este lipsa de omenie din țară, sclavagismul
acesta modern, dorința de putere și control, fie că vine de la un banal paznic
(fără sens peiorativ), fie că vine de la greii
națiunii.
Românul nu e prost, dar poate
fi prostit. Românul nu e de vânzare, dar poate fi cumpărat. Oricine are un
preț, păcat că ne vindem prea ieftin, și când zic ieftin nu e vorba de bani.
Cel mai trist e că ne vindem pe nimic, că ne donăm unor cauze aparent nobile,
că susținem oameni aparent demni și că nu vedem mocirla în care ajungem, ba mai
mult, apoi începem să ne plângem soarta și să aruncăm cu noroi în alții.
Control, control și iarăși
control. Am remarcat o anumită tipologie de oameni, tipologia celor agreați de șefi (ATENȚIE! șefi, nu lideri),
tipologia românului/muncitorului perfect. Condiția de bază e să fii slugarnic,
să faci orice ți se cere fără să pui întrebări, să dai dreptate șefului, să nu ai opinii și păreri. Este
perfect dacă intri în conflict cu cei care nu aprobă opinia șefului. Asta e esențial, dar nu
suficient. Trebuie să fii dispus să muncești zi-lumină, să fii acolo non-stop,
să vii de acasă la primul semn, să abandonezi totul pentru că așa zice măria sa, șeful. Te dedici unei cauze
din toată inima, mergi orbește și nu mai vezi nimic în jur, asta e ceea ce
trebuie. Să nu uităm că șeful este
zeul suprem, că șefului nu îi ceri
nimic, așadar ar fi perfect să lucrezi pe gratis, ba poate că ar fi bine să
aduci bani de acasă. Șeful zice, tu
execuți.
Cum să ajungi așa? Cum să te
duci de bună voie în gura lupului? Foarte simplu, un șef bun
nu îți va arăta din prima adevărata lui față, nu te va pune în temă și te va
face să crezi altceva. El te ia sub aripa lui, te manipulează lejer (că doar e șef) și apoi te vei integra singur în
tipar.
De ce ar vrea cineva să ajungă
așa? Nu cred că sunt prea mulți cei care vor, în schimb sunt mulți care se vor
a fi șefi, iar asta cere sacrificii.
Păcat că nu știu un lucru, să ajungi șef e
destul de ușor, pupi unde trebuie, zâmbești potrivit, asculți și ești supus la
momentul oportun și ai ajuns acolo. Mai greu este să ajungi lider, să fii un
formator de opinie, un model, o persoană care să poate schimba lumea (fie ea și
o lume formată din 10 oameni) în bine. După mine, acesta e țelul vieții, acesta
e scopul suprem, șefia vine și pleacă, ce ai făcut bun în lumea ta (mică sau
mare) rămâne.
Oare ce ar fi de făcut? Să ne
respectăm? Să fim oameni? Poate
