Vrăbiuța

„- Ce frumoasă ești! spune vrăbiuța rândunicii. Ce talie superbă ai și ce negru cu irizări de albastru, ce alb curat pe piept, ce aripi superbe și cu ce viteză zbori! Ce mult aș vrea să fiu și eu, rândunico, ca tine, să ma-nalț până sus, să zbor și eu în țările calde. 

Rândunica nu spuse nimic, așa că într-un târziu vrăbiuța continuă:

            -Știi, eu am doi prieteni, castanul din parc, care mă adăpostește când plouă, are frunze mari și mă pot ascunde și un pensionar care îmi aduce fărâmături. Vine-n fiecare după-amiază. Nu știu ce m-aș face fără el. Vin și niște porumbei sălbatici care mă alungă, dar totuși mă lasă să mănânc la margine. Uite, dacă vrei, într-o zi mergem împreună să mâncăm, îți dau din fărâmăturile mele, numai să mă-nveți și pe mine să zbor ca tine la-nălțime!

            Rândunica își așeză cu ciocul, puțin, fulgii fini din pieptu-i alb, apoi, fără să spună nimic, se ridică precum o săgeată în înaltul cerului.

            -Ce sus zboară! murmură ca pentru sine vrăbiuța. Apoi capul îi căzu trist pe piept.

            -Oare de ce n-a vrut să vorbească cu mine? se-ntrebă ea.

         -Poate pentru că sunt urâtă?!... Pentru o clipă se uită la penele ei. Un cenușiu meschin de culoarea asfaltului.

            -Da, sunt urâtă! suspină vrăbiuța. Apoi își luă avânt și zbură până-n castan. De acolo de sus vedea zilnic lumea. Pe alee, pe sub castan se plimbau oamenii.

            -Uite o pereche de îndrăgostiți! își spuse bucuroasă vrăbiuța.

           Într-adevăr, acolo jos o fată tânără și un băiat se țineau de mână. Băiatul s-a uitat cu grijă împrejur, s-a asigurat că nu-i nimeni, apoi s-a uitat în ochii fetei și a sărutat-o.

            -Așa se iubesc oamenii! își spuse veselă vrăbiuța. Apoi cei doi au plecat. Aleea de sub castan a rămas pentru un timp singură. Nu trecu totuși vreme multă și niște pași ce veneau încet se făcură auziți. Cu greu apăru și stăpâna lor, o bătrânică. Abia mergea, cu privirea-n jos și cu o plasă goală ce flutura în vânt.

            -E bătrânețea! își spuse întristată vrăbiuța.

            Apoi n-a mai trecut nimeni. O liniște profundă se așeză. Doar adierea lină de vară a vântului se făcea simțită. Vrăbiuța se pomeni cumplit de singură. Vântul care-i ridica încet puful de pe piept era singura ei mângâiere. Gânduri triste o străbăteau: Oare de ce nu poate și ea să zboare mult? De ce îi este dat să nu poată vedea și ea alte țări? S-a născut aici și aici pesemne avea să moară! Cum o fi oare în țările calde?

            Dar întrebările astea mari n-aveau răspuns în inima ei plăpândă. Apoi, adormi. Încet, încet începu să viseze. Se făcea că zboară sus de tot, la mare înălțime. Era atât de fericită. Niciodată nu ajunsese în înaltul cerului. Ce mici se vedeau oamenii! Și cu ce viteză zbura. «Parcă aș fi o rândunică!», își spuse ea tremurând de fericire. Nu se mai sătura de înălțime. Zbura sus de tot și de acolo vedea lucruri pe care nu le văzuze niciodată: orașe, râuri, poduri… Toate păreau dintr-o dată mult mai mici, iar ea se simțea mult mai puternica. Viteza devenea amețitoare.

            Aici bunicul se opri din povestit. Întinse mâna tremurândă după paharul cu apă ca să poate să-și ia mica pastilă din cutia lui de medicamente. Nepoțelul se uita la el nerăbdător pentru a afla sfârșitul poveștii.

            -Și cu vrăbiuța ce s-a întâmplat?, întrebă nepoțelul. Ce s-a-ntâmplat cu ea mai departe, s-a trezit din vis?

            -Nu! răspunse bunicul, nu s-a mai trezit niciodată! A zburat atât de sus încât visul ei a devenit realitate! Apoi bunicul tăcu.

            Viața a trecut. Bunicul, între timp, se retrăsese încet din viață, intrând în filele de carte ale altei povești. În schimb, nepoțelul era acum om mare. Crescuse, avea familie, copii. Își trăia viața ca toți ceilalți din jur, neobservând că viața semăna izbitor de mult cu viața vrăbiuței din poveste. Se mulțumea cu fărâmăturile vieții. Dar într-o zi, pesemne atunci când a realizat ce se-ntâmplă, s-a dus cumplit de tulburat la prietenul său cel mai bun să-l întrebe:

            -Crezi că se poate face ceva?

            -Nu! îi răspunse acesta. Suntem condamnați!

            Ca un trăznet căzu în sufletul lui răspunsul prietenului său. Nu spuse nimic, se-ntoarse acasă pătruns de o cumplită tristețe.

            Și totuși în inima lui simți cum crește o forță fantastica și atunci știți ce a făcut?... A scris povestea asta pe care tocmai ați citit-o acum!

              Se spune că de atunci orice copil care citește această poveste capătă o forță tainică.

            Oricum, după toate acestea, cerul s-a umplut de vrăbii ce-au învățat să zboare sus și să devină rândunele. De acolo de sus, de la înălțimea zborului lor, toți cei care au deznădăjduit nu se mai văd. Se vede doar pensionarul, cel care-i dădea fărâmături vrăbiuței.”

Dan Puric