„Unii trăiesc fără
nici un ideal, fără nici o țintă. Trec prin lume ca niște fire de paie pe un
râu. Nu merg ei, ci curentul ii duce.” Seneca
Îmi pare că România a devenit țara plângerii. Țara asupra
căreia se canalizează toate forțele negative din univers. Țara în care omul nu
are nici o șansă, fiind subjugat de forțe malefice, de alți oameni, de fapte
sau evenimente.
Ne plângem că nu avem drumuri, că nu ne conduc oamenii
potriviți, că nu avem locuri de muncă, spitale, azile de bătrâni. Urlă tot mai
mulți în gura mare că nimeni nu îi ajută, că nu se poate face nimic în țara
aceasta, că totul este pierdut. Stau tinerii pe marginea drumului și sparg
semințe pentru că nu au locuri de muncă, se plâng de profesori, de școală, de
faptul că diploma nu îi ajută la nimic. Oameni în putere trăiesc din ajutoare
de la stat, din comoditate, indiferență, nesimțire sau prostie. Toți se plâng,
fiecare cu drama personală, mai mare sau mai mică, dar oare ce face fiecare
pentru a scăpa de stigmatul celui bolnav, al celui cu sufletul împietrit și
mintea închisă?
Nu ai cum să aștepți conducători mai buni când tu pui
ștampila pe cei mai răi, când nu taxezi indeferența, incompetența și hoția.
Conducători răi înseamnă un management defectuos, o promovare a non-valorilor
și astfel intrăm într-un cerc vicios. Bineînțeles că acestea își au rădăcinile
bine înfipte în trecutul fiecăruia, în cei șapte ani petrecuți, sau nu acasă,
în anii de școală și în tot ceea ce a acumulat fiecare de la cei pe lângă care
a trecut. În momentul în care un copil de 7-8 ani își vede tatăl braconând va
crede că aceasta este starea normală a lucrurilor, că aceasta este metoda
corectă. Încotro se îndreaptă? Cine știe… Poate spre tânărul care nu dă doi
bani pe profesorii săi, cel care crede că sistemul îl îngroapă și că toți sunt
împotriva lui. Spre omul care va ajunge să facă o facultate care nu îi place,
care nu are nici un rost, pentru ca după ce își ia licența și masteratul să își
plângă de milă că nu are de lucru. Spre acel votant care pune ștampila unde
apucă iar în următorii 4-5 ani se plânge că este condus de incompetenți. Sau
poate acel copil va ajunge să își corecteze tatăl și să îi explice că nu este
corect ceea ce face. Poate va fi unul din cei care conștientizează că are o
singură șansă să fie genial, să fie trecut în manualele de istorie și în
memoria eternă a omenirii, dar pentru asta are nevoie de modele, iar modelele
sunt adânc îngropate.
Astfel mă întreb, încotro ne îndreptăm? Ce alegem? Stăm și ne
complacem în propria mizerie sau luptăm pentru a descoperi și a scoate la
suprafață adevăratele modele? Alegem să muncim și să luptăm o viață pentru
crezul nostru sau alegem să îi trișăm pe ceilalți pentru ca în final să ne
trișăm pe noi? În această situație votul meu este clar.
