Digestiv electoral

Cu toate că următoarele rânduri au fost puse pe hârtie în 1893 nu și-au pierdut încă însemnătatea. Le consider un manifest adresat întregii clase politice, adresat acelora care se joacă cu banii, destinele, viețile și nervii românilor, traseiștilor politici, celor care legiferează hoția și prostituția sufletească, celor care își permit să facă din țara asta locul lor de joacă și câmpul lor de luptă, loc unde poporul român este așezat în ultimul rând și de unde va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la eșafod. 

Mă revolt și manifest împotriva unor legi abjecte, împotriva unor oameni și partide fără nici un Dumnezeu, împotriva copiilor de liceu care strâng semnături pentru anumiți candidați fără a înțelege măcar ce fac, împotriva celor mulți și proști care pun ștampila unde li se zice, împotriva celor care consideră că a sta deoparte este o virtute și o faptă demnă de admirat, celor care pun umărul într-un fel sau altul la deconstrucția acestei țări.

POLITICĂ

I.L. CARAGIALE

LEGEA MAXIMULUI

„Destul!

Națiunea este sătulă de turpitudinile, mișeliile, jaful, corupția, infamia, trădarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloșia și scârba acestui, regim poreclit conservator, regim vitreg și căzut, corupt și corupător, infam și infamant. Națiunea e sătulă: Destul!

Ce vor oamenii strigoi, ieșiți din tenebrele reacțiunii la lumina zilei? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, chinoros și sânge?

Vor oare să arunce țara pe calea disperării, pe calea deznădejdii, pe calea exasperării, pe calea celor mai extreme mijloace de rezistență? O vor aceasta? Să ne spună.

Până atunci le zicem încă o dată: destul – Națiunea e sătulă de faptele voastre!”

Băbuța

„După 23 august 1944, când am întors armele împotriva armatei germane, datoria față de țară a fost înlocuită cu dragostea pentru aproapele într-un mod atât de firesc, cum numai un om care nu se lasă copleșit de istorie ci de dragostea  de Dumnezeu poate s-o facă. Armata germană înfrântă pe toate fronturile se retrăgea în dezordine. Iar acolo, în Munții Buzăului, grupuri răzlețe căutau să-și piardă urma. Cei pe care îi avuseserăm aliați până nu demult deveniseră peste noapte dușmani. Datoria față de țară a tuturor era să luptăm împotriva lor. Undeva în marginea pădurii ce cobora direct în malul râului Buzău, la marginea satului mic de atunci care era Nehoiu, locuia o băbuță singură. Și ea, ca tot satul, știa că în pădure, în munți, pe lângă urși, lupi, râși, cerbi sunt soldați germani care se retrag.

De fapt, se și constituiseră grupuri de urmărire care să-i încercuiască.

Dar băbuța, prin firea lucrurilor, nu putea participa la război. Oricum nu-l declanșase ea. Ea doar îl îndura pe tăcute cu acea rezistență surdă în fața vitregiilor, moștenită de la strămoși. Dar într-o zi istoria i-a intrat și ei în gospodărie, obligând-o astfel să-i răspundă. A scos-o cum s-ar zice din veșnicia ei și a pus-o la lucru.

Într-o bună zi de dimineață, căutând în cuibarul ei unde de regulă găsea două ouă, făcute de unica găină, n-a găsit decât un singur ou. Băbuța și-a dat seama că nu-i vreun animal, dihor sau vulpe pentru că i-ar fi mâncat și găina și nici vreun hoț amărât din sat, pentru că atunci i-ar fi furat ambele ouă. Băbuța și-a dat seama ca era un altfel de hoț, unul civilizat. Și atunci ea a făcut un lucru paradoxal. A luat-o împotriva istoriei! Nu și-a mai făcut datoria de cetățean! Adică nu s-a dus la primărie să denunțe faptul că în jurul casei ei s-ar afla trupele înfometate ale Wermacht-ului care o jefuiesc. Ci dimpotrivă, neascultând nici  de morala timpului ei, nici de morala în sine ca datorie, de acel imperativ categoric, de teribilul solen al lui Kant, acel imuabil trebuie, neascultând nici de rațiunea pură și nici de cea practică, nici de imperativele patriotice ale vremii, adică de context, și-a permis să iasă din istorie făcând un lucru cu totul și cu totul neașteptat. A așezat a doua zi lângă singurul ou rămas în cuibar, o sticlă cu lapte. Apoi în altă zi o bucată de pâine, niște mere și chiar și o bucățică de slănină găsită prin pod. Ea își dădea firesc din puținul ei. Cui? Dumnezeu știe!

Timpul a trecut, istoria s-a schimbat și totul a intrat în uitare. Mai puțin fapta bună a sufletului frumos. Peste douăzeci de ani avea să primească din Germania Federală o scrisoare cu câteva rânduri: «Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața! Vă rămân profund recunoscător… fost ofițer în armata germană.»”

Dan Puric

Câți dintre voi sunteți în stare să o luați împotriva istoriei? Câți dintre voi mai aveți forța sufletească să luptați împotriva mizeriei din zilele noastre, să ajutați un om, să vă ajutați pe voi și să progresați?

Dragii mei, aveți la îndemână cea mai importantă resursă, cel mai valoros material, propriul suflet. De ce nu vreți să înțelegi că schimbarea pe care v-o doriți în jur pornește din interiorul vostru și începe prin schimbarea voastră? Înțelegi că schimbarea de mentalitate pe care v-o doriți nu va avea loc decât atunci când voi înșivă veți face asta. În momentul în care vă veți ridica împotriva concetățeanului vostru care a stat câteva luni printre străini și se crede occidental, dar când trece granița continuă să arunce gunoaie pe jos, reproșând că este mizerie; în momentul în care veți considera că a vă face datoria este ceva firesc și nu un lucru extraordinar; în momentul în care veți renunța la comoditate și veți taxa minciuna, corupția și hoția; în momentul în care veți înțelege că singura investiție sigură este în voi, în ceea ce învățați și în ceea ce știți să faceți, abia atunci va apărea schimbarea atât de dorită în țară.

Ca în orice furtună există raze timide de soare, dar norii nu vor pleca așa ușor. Sunt câteva repere, câteva surse de lumină în întunericul țării, dar nu sunt suficiente. Cu o lanternă nu luminezi o suprafață prea mare, în schimb, câteva milioane de lanterne vor lumina întreaga zare.

Gândiți-vă la voi și la ce vreți pentru viitor. Ieșiți din zona de confort și luptați pentru un viitor mai bun. 

Vrăbiuța

„- Ce frumoasă ești! spune vrăbiuța rândunicii. Ce talie superbă ai și ce negru cu irizări de albastru, ce alb curat pe piept, ce aripi superbe și cu ce viteză zbori! Ce mult aș vrea să fiu și eu, rândunico, ca tine, să ma-nalț până sus, să zbor și eu în țările calde. 

Rândunica nu spuse nimic, așa că într-un târziu vrăbiuța continuă:

            -Știi, eu am doi prieteni, castanul din parc, care mă adăpostește când plouă, are frunze mari și mă pot ascunde și un pensionar care îmi aduce fărâmături. Vine-n fiecare după-amiază. Nu știu ce m-aș face fără el. Vin și niște porumbei sălbatici care mă alungă, dar totuși mă lasă să mănânc la margine. Uite, dacă vrei, într-o zi mergem împreună să mâncăm, îți dau din fărâmăturile mele, numai să mă-nveți și pe mine să zbor ca tine la-nălțime!

            Rândunica își așeză cu ciocul, puțin, fulgii fini din pieptu-i alb, apoi, fără să spună nimic, se ridică precum o săgeată în înaltul cerului.

            -Ce sus zboară! murmură ca pentru sine vrăbiuța. Apoi capul îi căzu trist pe piept.

            -Oare de ce n-a vrut să vorbească cu mine? se-ntrebă ea.

         -Poate pentru că sunt urâtă?!... Pentru o clipă se uită la penele ei. Un cenușiu meschin de culoarea asfaltului.

            -Da, sunt urâtă! suspină vrăbiuța. Apoi își luă avânt și zbură până-n castan. De acolo de sus vedea zilnic lumea. Pe alee, pe sub castan se plimbau oamenii.

            -Uite o pereche de îndrăgostiți! își spuse bucuroasă vrăbiuța.

           Într-adevăr, acolo jos o fată tânără și un băiat se țineau de mână. Băiatul s-a uitat cu grijă împrejur, s-a asigurat că nu-i nimeni, apoi s-a uitat în ochii fetei și a sărutat-o.

            -Așa se iubesc oamenii! își spuse veselă vrăbiuța. Apoi cei doi au plecat. Aleea de sub castan a rămas pentru un timp singură. Nu trecu totuși vreme multă și niște pași ce veneau încet se făcură auziți. Cu greu apăru și stăpâna lor, o bătrânică. Abia mergea, cu privirea-n jos și cu o plasă goală ce flutura în vânt.

            -E bătrânețea! își spuse întristată vrăbiuța.

            Apoi n-a mai trecut nimeni. O liniște profundă se așeză. Doar adierea lină de vară a vântului se făcea simțită. Vrăbiuța se pomeni cumplit de singură. Vântul care-i ridica încet puful de pe piept era singura ei mângâiere. Gânduri triste o străbăteau: Oare de ce nu poate și ea să zboare mult? De ce îi este dat să nu poată vedea și ea alte țări? S-a născut aici și aici pesemne avea să moară! Cum o fi oare în țările calde?

            Dar întrebările astea mari n-aveau răspuns în inima ei plăpândă. Apoi, adormi. Încet, încet începu să viseze. Se făcea că zboară sus de tot, la mare înălțime. Era atât de fericită. Niciodată nu ajunsese în înaltul cerului. Ce mici se vedeau oamenii! Și cu ce viteză zbura. «Parcă aș fi o rândunică!», își spuse ea tremurând de fericire. Nu se mai sătura de înălțime. Zbura sus de tot și de acolo vedea lucruri pe care nu le văzuze niciodată: orașe, râuri, poduri… Toate păreau dintr-o dată mult mai mici, iar ea se simțea mult mai puternica. Viteza devenea amețitoare.

            Aici bunicul se opri din povestit. Întinse mâna tremurândă după paharul cu apă ca să poate să-și ia mica pastilă din cutia lui de medicamente. Nepoțelul se uita la el nerăbdător pentru a afla sfârșitul poveștii.

            -Și cu vrăbiuța ce s-a întâmplat?, întrebă nepoțelul. Ce s-a-ntâmplat cu ea mai departe, s-a trezit din vis?

            -Nu! răspunse bunicul, nu s-a mai trezit niciodată! A zburat atât de sus încât visul ei a devenit realitate! Apoi bunicul tăcu.

            Viața a trecut. Bunicul, între timp, se retrăsese încet din viață, intrând în filele de carte ale altei povești. În schimb, nepoțelul era acum om mare. Crescuse, avea familie, copii. Își trăia viața ca toți ceilalți din jur, neobservând că viața semăna izbitor de mult cu viața vrăbiuței din poveste. Se mulțumea cu fărâmăturile vieții. Dar într-o zi, pesemne atunci când a realizat ce se-ntâmplă, s-a dus cumplit de tulburat la prietenul său cel mai bun să-l întrebe:

            -Crezi că se poate face ceva?

            -Nu! îi răspunse acesta. Suntem condamnați!

            Ca un trăznet căzu în sufletul lui răspunsul prietenului său. Nu spuse nimic, se-ntoarse acasă pătruns de o cumplită tristețe.

            Și totuși în inima lui simți cum crește o forță fantastica și atunci știți ce a făcut?... A scris povestea asta pe care tocmai ați citit-o acum!

              Se spune că de atunci orice copil care citește această poveste capătă o forță tainică.

            Oricum, după toate acestea, cerul s-a umplut de vrăbii ce-au învățat să zboare sus și să devină rândunele. De acolo de sus, de la înălțimea zborului lor, toți cei care au deznădăjduit nu se mai văd. Se vede doar pensionarul, cel care-i dădea fărâmături vrăbiuței.”

Dan Puric

O mică fabulă

„Un bărbat ajunge în cer. I se spune pe dată că toate dorințele îi vor fi imediat îndeplinite. Bărbatul cere ceva de mâncare și i se aduce pe loc un festin magnific. El cere să se distreze și imediat o trupă de actori și muzicieni se produce în fața lui. Apoi spune că are chef să facă dragoste și fără întârziere este înconjurat de femei încântătoare și amabile. Mai întâi, el este mirat de soarta care îi este rezervată. Totuși, după câteva săptămâni, începe să se plictisească și întreabă dacă nu s-ar putea să i se dea ceva de lucru. I se răspunde atunci că poate cere orice în afară de o activitate care să aibă un scop. «Totuși, nu-mi pot petrece timpul distrându-mă, fără să fac niciodată nimic util. Ar fi un adevărat infern!» exclamă el. «Bine, dar unde credeați că sunteți?», i se răspunde.”

„În casa de la țară, în bucătărie aveam o carpetă cusută cu mâna. Era o simplă bucată de cearceaf pe care era cusută stângaci cu acul, cu ață roșie, silueta a doi îndrăgostiți și lângă ei, o pisică. Deasupra scria: <<Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!>>. Artistul care a cusut avea toată buna intenție și chiar toată dragostea, numai că n-a avut destulă ață să o termine! Pentru că el, bărbatul din carpetă n-avea un ochi. Evident, din lipsă de material. Și pisica de lângă ei avea doar trei picioare, al patrulea lipsea cu desăvârșire tot din același motiv. 

Era o lucrare de o naivitate cuceritoare. Dar artistul n-a avut posibilitatea să o termine. Carpeta semăna tragic cu noi, românii, care avem suflet, dar parcă nu putem niciodată să ne terminăm lucrarea. Ața destinului nostru nu ne-a ajuns niciodată pentru a ne împlini. Și așa cum din sufletul nostru nu lipsește dragostea, tot așa din titlul carpetei nu lipsea nici o literă. Parcă pentru suflet a fost ață, dar pentru viața acestui suflet n-a mai ajuns.” 

Dan Puric

„Niciodată nu-ți vinde inima. Întotdeauna ascultă-ți instinctele și află că toate răspunsurile de care ai nevoie se găsesc în tine. Stai singur un timp. Fii suficient de relaxat pentru a găsi răspunsurile și a le asculta. Găsește ceva care îți place să faci și apoi trăiește o viată care să dovedească acest lucru. Țelurile tale ar trebui să țâșnească din valorile tale și atunci munca ta va radia dorințele inimii. Acest fapt te va opri de la toate distracțiile prostești care nu fac altceva decât să-ți risipească timpul – viața înseamnă timp –  și vei afla cât de mult poți crește în anii care îți sunt destinați. Să-ți pese de oameni și întotdeauna respectă pământul-mamă. Oriunde vei locui fii sigur că ai suficienți copaci în jurul tău și mult cer și pământ.”

Bettie B. Youngs

Eu sunt dascăl

           „Eu sunt dascăl.

            M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieșit din gura unui copil.

            Am fost în multe locuri sub multe înfâțișări.

            Eu sunt Socrate ațâțându-i pe tinerii Atenei să discute idei noi prin intermediul întrebărilor.

            Eu sunt Anne Sullivan depunând secretele universului în mâna întinsă a lui Helen Keller.

            Eu sunt Esop și Hans Christian Andersen dezvăluind adevărul cu ajutorul poveștilor nenumărate.

            Eu sunt Marva Collins care se luptă pentru dreptul la învâțătură al fiecărui copil.

            Eu sunt Mary McCleod Berthune construind un colegiu uriaș pentru poporul meu, folosind cutii portocalii în loc de bănci.

            Și sunt Bel Kaufman luptându-se să meargă În Sus pe Scara de Jos.

            Numele celor care au profesat meseria mea sună ca o galerie pentru faima umanității... Booker T. Washington, Buddha, Confucius, Ralph Waldo Emerson, Leo Buscaglia, Moise si Iisus.

            Eu sunt și aceia ale căror nume și chipuri au fost demult uitate, dar ale căror lecții și personalitate vor rămâne veșnic în amintire prin împlinirile elevilor lor.

            Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei studenți, am râs fericit la nașterea copiilor lor și am stat cu capul plecat, îndurerat și buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru niște trupuri prea tinere.

            De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră medicală și doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, cămătar, șofer de taxi, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, politician și păstrător al credinței.

            În ciuda hărților, graficelor, formulelor, verbelor, poveștilor și cărților, nu am avut mare lucru de predat, de vreme ce studenții mei trebuiau să se învețe singuri, și știu că este un lucru greu să descoperi cine ești.

            Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cu cea mai mare atenție. Talentele mele cele mai mari constau în ceea ce sunt dispus sa primesc de la discipolii mei ca apreciere.

            Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele, dar sunt permanent vânător de comori în căutarea mea veșnică de ocazii noi în care discipolii mei să-și folosească înzestrările, și în căutarea mea constantă pentru acele talente care stau uneori undeva îngropate sub resemnare.

            Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc.

            Unui doctor i se permite să deschida ușa către lumea noastră într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viața renaște în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie.

            Un arhitect știe că atunci când clădește cu grijă, construcția lui va dura secole întregi. Un dascăl știe că dacă va pune dragoste și adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veșnicie.

            Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se înpotriva presiunii ucigătoare, negativismului, fricii, conformismului, prejudecăților, ignoranței și apatiei. Dar am alături de mine mari aliați: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părintesc, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Dragostea și Râsul – toate vin în grabă să se alăture sub stindardul meu.

            Și cui trebuie să mulțumesc pentru această viață minunată și experiență norocoasă, dacă nu vouă, celor care sunteți părinți? Pentru că voi mi-ați făcut marea onoare de a-mi încredința cea mai mare contribuție a voastră la eternitate, copiii voștri.

            Și așa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, plin de aventuri și amuzament pentru că mi-am permis să-mi petrec zilele alături de viitor.

            Sunt un dascăl... și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.”

John W. Schlatter

P.S.-Sunt foarte norocos pentru că am întâlnit mai mulți dascăli decât profesori, dascăli ce și-au pus amprenta pe ceea ce sunt eu astăzi, într-un fel sau în altul. Poate le-am spus cât de mult îi apreciez, sau poate că am păstrat toate laudele și toată aprecierea doar în sufletul meu, dar fiecare are un loc special în inima mea. 

Vă doresc să aveți parte de cât mai mulți dascăli.