Între plăcere și câștig

„Este de preferat să fii fericit, chiar dacă ești mărginit de mijloace materiale restrânse, decât, când te răsfață belșugul, să fii tulburat de suferință.”

EPICTET

Probabil că una din regulile principale ale vieții e cea a compromisului. Sacrifici ceva pentru a câștiga altceva, renunți la ceva pentru a avea șansa de a obține altceva. Putem spune că e o regulă a compensației și că e bună, până la un punct, până în momentul în care vine vorba de însăși viața unui om.

În momentul în care pornești pe un anume drum nu ești conștient de ce te așteaptă, de câte vei câștiga și de câte vei pierde pe parcurs. Nu ești conștient de greutăți și nu ai certitudinea că vei ajunge fix în punctul în care visezi să ajungi. Poți să ajungi mai jos, mai sus, fix acolo. Tot ce ai e un vis. Așa e și când începi medicina. Habar nu ai ce te așteaptă, habar nu ai în ce te-ai băgat, habar nu ai câte vei sacrifica. Nu îți dai seama nici măcar că după cei șase ani de studii ajungi să ai o responsabilitate imensă, ajungi să te joci cu viețile oamenilor, ajungi uneori să fii ultima speranță, ultima barieră între viață și moarte.

Dacă ai un vis merită să sacrifici (aproape) orice pentru a-l duce la îndeplinire, merită să pui (aproape) totul pe planul doi și să te dedici trup și suflet, merită să lupți chiar dacă bătălia va fi lungă și dureroasă, iar la final vei avea multe cicatrici.

Dar ce faci când la finalul războiului te trezești atacat de cei pe care ai vrut să îi ajuți? Ce faci când vezi că prietenii s-au transformat în dușmani, că cei de la conducere au depus sau au întors armele? Ai două variante, lupți cu mâinile goale și cu pieptul în față sau fugi. Cam asta e situația salvatorilor de vieți din România. Nu cred că în acest domeniu (or mai fi și altele) ar trebui să existe o lege a compromisului. Singurii care cred asta sunt stimații noștri conducători. Faci ce-ți place sau faci ce-ți aduce bani.

Nu trebuie să fim ipocriți și să spunem că facem medicina doar pentru a salva vieți. Nu, o facem pentru a salva vieți, dar vrem și o viață decentă. Vrem ca după atâția ani de muncă să trăim bine. Și prin trai bun nu vreau să spun milioane de euro în conturi, yahturi, case de vacanță prin nu știu ce țări exotice. Vreau să spun o viață lipsită de grija zilei de mâine, o viață lipsită nevoia calculării ultimului leu.

Foarte mulți au vise și visează să facă o anume specializare pentru că pur și simplu le place. Și asta va merge, un an, doi, zece, vor lupta cu mâinile goale până în momentul în care rănile vor fi prea adânci pentru a mai continua. Mai apoi vor constata că, pe lângă lipsa aprecierii financiare, există și o lipsă de respect. Fără bani poți să trăiești, batjocorit nu. Și care e soluția? Fuga! Plecare într-un mediu mai prietenos, într-un mediu în care oamenii sunt apreciați pentru ceea ce știu și nu pentru ceea ce au, într-un mediu în care meritocrația este înțeleasă și apreciată.

Vă întreb, domnilor, în momentul în care ajungeți în fața ultimei bariere care vă ține în viață preferați pe cineva care se dăruiește trup și suflet muncii lui sau pe cineva care se gândește cum să mai adune ceva (și asta nu din cauză că este avar)  și cum să scape de batjocura publică, plăgi pe care tot dumneavoastră le-ați provocat?

Eu aleg plăcerea în detrimentul câștigului, sunt convins că foarte mulți aleg la fel, de dumneavoastră depinde dacă plăcerea va fi pe teritoriul acestei țări sau nu. Iar în momentul în care va pleca și ultimul medic din țară veți afla că și cei mai performați roboți sunt controlați tot de oameni. 

Cultul lucrului bine făcut

„Exigența lucrului bine făcut, onoarea meseriei au intrat în derivă. E efectul patetic al unor dislocări sociale, morale și sufletești pe care le-a produs dictatura comunistă. Profesiunile și-au pierdut conturul, la fel cum și-au pierdut conturul oamenii și moravurile. Competențele și-au pierdut motivația și creditul.”

ANDREI PLEȘU

Suntem bombardați cu această sintagmă. Toți vor ca lucrurile să fie făcute bine, ca țara să fie una a lucrului bine făcut, ca oamenii să își facă datoria și să dea tot ce au mai bun la locul de muncă, acasă, pe stradă. Dacă se vrea asta nu ar trebui să fim învățați să facem asta? Nu ar trebui să fie îndrumați copiii și tinerii în această direcție?

Și totuși, ce se petrece în țara noastră este fix pe dos. Lucrul bine făcut este aruncat la gunoi, munca cinstită și asiduă nu este apreciată, strădania și lupta zilnică pentru izbândă sunt luate drept lipsă de șmecherie. Ești șmecher dacă furi și înșeli, dacă te sustragi de la muncă și faci bani din practice necurate, dacă fentezi școala și îi ironizezi pe profesori. Ești șmecher dacă faci orice altceva decât un lucru bine făcut.

Tinerii nu mai știu că există cărți, uită să vorbească și să râdă, uită să descopere lumea. Singurul lor scop este banul și realizarea materială. Nu contează că faci un lucru bine sau că îl faci rău, important este să iasă banul. Nu contează că îți place sau nu. Nu contează că nu ești făcut pentru respectiva meserie. Cel mai important este să te descurci, să îi fraierești pe alții și să câștigi cât mai mult.

În acest mod este imposibil să avem o țară a lucrului bine făcut. În acest mod vom avea doar o țară a șmecheriei, hoției și nesimțirii.

Nu se poate face nimic? Ba se poate, dar revoluția trebuie începută de la bază, nu de la vârf. Trebuie ca toți să înțelegem că pentru o primăvară a națiunii avem nevoie de ceva mai mult decât o floare. Cultul lucrului bine făcut trebuie învățat din fragedă pruncie, trebuie învățat acasă și la școală, trebuie cultivat și ajutat să crească. Nu se poate să pui o sămânță în pământ și să aștepți să crească pomul. Trebuie să ii dai apă și îngrășăminte, iar după ce începe să crească trebuie să te ocupi de tânăra plantă, nu poți să o lași de izbeliște.

Chiar dacă în școală nu învățăm totul ne putem educa singuri. Dacă nici unul dintre noi nu ar mai accepta un lucru făcut prost, făcut de mântuială, în scârbă și doar ca să fie făcut, dacă toți ar taxa nesimțirea unor angajați și lipsa de caracter a unor conducători, dacă toți și-ar face bine treaba și nu ar mai aștepta să pice para mălăiață din pom, totul s-ar schimba. Nu într-o zi sau într-un an. Poate în zece ani. Acești zece ani reprezintă o speranță, dar dacă vom continua în acest fel cei zece ani se vor face cincizeci, speranța se va evapora și vom rămâne în același cerc vicios. Plângem sau trecem la treabă? Opțiunea mea e clară. 

Vă vând la kilogram

„Sunteți bogat, credeți că nimic nu se împotrivește banului. Banul e intr-adevăr ceva. Dar, cu banii nu poți cumpăra decât oameni, după câte spun doi-trei inși tari în meseria noastră. Și există lucruri la care nici nu te gândești și pe care nu le poți cumpăra!... Nu poți mitui întâmplarea.”

A ajuns omul să nu mai valoreze nimic? A ajuns votul unui om să fie doar de umplutură, doar marfă de tarabă? Cum se poate așa ceva? Cum puteți face asta?

Îi văd pe stimabilii candidați la prezidențiale cum fac alianțe și trocuri, cum unul cere și altul dă, cum se înțeleg și cum își împart țara de parcă ar fi moșia lor. Voturile acumulate de un candidat, chiar dacă sunt puține, chiar dacă nu depășesc numărul de semnături necesar înscrierii în cursa electorală, au devenit peste noapte ceva numai bun de negociat și de vândut. Mă întreb și vă întreb, nu vă interesează ce cred românii, nu vă interesează ce cred cei ce v-au votat?

Un om care ți-a acordat votul ți-a acordat încrederea, se baza pe tine, tu reprezentai schimbarea, binele, speranța. Nu văd cum ai putea să vinzi încrederea și speranța, nu văd cum poți să vinzi ceva ce nu exista material. Tot așa, nu văd cum poți să îl pupi pe cel pe care până mai ieri îl huleai și îl amenințai, al cărui program electoral este total opus față de al tău.

Pe alegător l-ați întrebat dacă vrea să își vândă votul? L-ați întrebat dacă este de acord cu înțelegerea dumneavoastră? Sau încercați să vindeți ceva ce nici măcar nu aveți?

Când încerci să vinzi ceva ce nu ai se cheamă că încerci să înșeli pe cineva. Întrebarea este pe cine înșelați dumneavoastră? Știu că veți spune că mișcările sunt tactice, că faceți totul pentru binele alegătorului dumneavoastră, că încercați să îl ajutați chiar dacă nu sunteți câștigătorul alegerilor. Nimic mai fals. Vă urmăriți doar interesele mizere și uitați din nou de cei care v-au votat, transformați omul în marfă și îl vindeți la kilogram. Rușine!

Partidul Bunul Simț și al Responsabilității

„Prea mulți zei, prea multe crezuri,

Prea mulți pași bătuți în vânt

După simpla bunătate

Plânge acest trist pământ.”

Ella Wheeler Wilcox

Așa cum am mai spus cred în România frumoasă, în România puternică, în România celor care vor și pot să facă ceva. Cred cu desăvârșire că sunt tineri care au puterea și dorința de a lăsa urmașilor  o țară mai bună, o țară prosperă și frumoasă, în care să fie promovate valorile și cultura.

Urmăresc știrile și văd ce dezastru este în zilele noastre. Văd cum oamenii sunt voit dezinformați, cum se spală creiere, cum se vând și se cumpără suflete. Văd jurnaliști care pun umărul la distrugerea propriei țări, văd oameni care pentru bani și-ar vinde și pielea de pe ei. Oameni care acceptă o afirmație ca pe un adevăr absolut și merg înainte cu ochii închiși, oameni care nu mai au nici un crez, nici o năzuință, nici o speranță în afară de zeii pământeni pe care singuri i-au încoronat și care încearcă să îi lase goi pe dinăuntru. A accepta o informație fără a-i verifica sursa, fără a asculta alte păreri și fără a o trece prin filtrul personal mi se pare o crimă.

Văd că este la modă să ieși la plimbare, văd că este la modă să instigi la violență și ură națională. Când justiția se mișcă prea încet e o problemă, când își face treaba prea repede nu este bine. Regimul de detenție este perceput ca o vacanță și orice îngrădire a drepturilor este un atac la drepturile omului. Oameni trecuți bine de prima tinerețe, oameni care nu mai au de ce să decidă pentru țara asta, oameni ușor de manipulat, oameni care iși manifestă lipsa de cultură și educație prin scandări și pancarte ies în stradă pentru a susține o șleahtă de hoți, de huligani, de indoctrinați și îndoctrinatori.

Un atac la siguranța națională este și mișcarea pe care o fac partidele. Acceptarea în structuri a tinerilor care nu au nimic de spus, a unora care cred orbește tot ce li se spune și nu au nici puterea, nici voința de a se opune, recrutarea de membri care și-ar da viața pentru o ideologie pe care nu o înțeleg și pentru niște oameni care fură, mint, plagiază și dezinformează, dar care dispun de singurul lucru după care ei tânjesc (banii) constituie un act de terorism împotriva propriului neam.

Vreau să fac o propunere celor cu ochii și mintea deschisă, celor care nu au ca scop îmbogățirea materială, celor cărora le pasă de ei, de aproapele lor și de țară. Propun să înființăm un partid. Partidul Bunului Simț și al Responsabilității. Nu se depune nici o cerere de adeziune și fiecare poate să își creeze o filială. Nu veți câștiga nimic material, dar veți ajunge să vă îmbogățiți sufletul. La început vom fi puțini membri, dar pe parcurs vom ajunge să conducem țara!

Țara în care e anormal să fii normal

„Am muncit de m-am căsăpit tot timpul, ca să supraviețuiesc, nu ca să trăiesc. Nu pot să zic niciodată că în România am trăit. Eu până oi muri, o să spun că am supraviețuit.” Dan Puric

Binele și răul, normalitatea și anormalitatea sunt niște concepte foarte relative, ale căror limite sunt extrem de variabile și de fragile. Totuși în structura omului există un anumit punct de start, o zona limită, de unde lucrurile trec în partea anormală. Mulți ani de comunism, douăzeci de ani de tranziție, hoție și mârșăvie au șters linia trasată cu cretă și au mutat-o departe  sau au uitat să o mai traseze.

Zilele trecute o doamnă a găsit un portofel cu o mie de lei și l-a dus la poliție. Nimic extraordinar, nimic ieșit din comun, un gest de omenie, un gest până la urmă firesc. Dată fiind situația financiară a respectivei un post de radio a ales să o răsplătească înzecit. Și de aici începea o adevărată dezbatere. Trebuia sau nu recompensată?

La început am fost tentat să cred că acea recompensă, care în fond a fost un ajutor umanitar, nu trebuia să existe, dar dacă judec la rece, este foarte bine că a existat. Să facem un exercițiu de imaginație. Câți dintre voi ar înapoia un bun găsit pe stradă dacă ar ști că există posibilitatea să fie răsplătiți înzecit? Câți dintre voi ar spune te rog și mulțumesc dacă ar exista posibilitatea ca bunul sau serviciul de care au avut nevoie să fie gratis? Nu-i așa că toți acei prestatori de servicii, oricum s-ar numi ei, ar fi mai amabili, mai drăguți și te-ar trata ca pe cel care le asigură venitul (ceea ce ești de fapt), dacă cineva ar organiza un concurs pentru angajatul lunii, iar câstigătorul ar fi răsplătit într-un anumit fel? Poate nu ar încerca toți incapabilii să facă o facultate doar de dragul de a avea o diplomă și cu gândul la un venit decent dacă în această țară ar fi încurajată munca, oricare ar fi ea, și ar fi remunerată cum se cuvine.

Acesta e rezultatul tentativelor repetate de a distruge sufletul acestui neam. Acesta este rezultatul anilor în care a fost promovată prostia, incultura și hoția. Când orice reper a fost înlăturat calea dreaptă este greu de găsit. Totuși există șansa de a corecta și a readuce omul pe calea cea bună, chiar și momindu-l cu anumite recompense. Dacă e bine sau rău să recompensezi un gest de normalitate vă las pe voi să decideți. 

Ne facem datoria?

Zilele trecute am văzut o filmare în care un polițist a ajutat un șofer să iasă dintr-o parcare oprind două mașini care circulau pe șosea. Mare minune! O gramadă de comentarii care îl ridică în slăvi pe polițist, ce bun e, ce grozav, ce miracol a înfăptuit! Polițiștii nu sunt cumva pe drum ca să ajute? Nu asta e datoria lor? În afară de a încurca traficul, a da amenzi și a cauta nod în papură, nu trebuie să îi ajute pe oameni? Mi se pare normal și de bun simț ca un organ al legii să ajute la desfășurarea în bune condiții a traficului și să îi ajute pe cei aflați în trafic, nu să fie un fel de lup.
Funcționarii de la stat oare de ce sunt plătiți? Din umilele mele cunoștințe, aceștia sunt plătiți să îsi facă treaba, nu să fie „șmecheri”. O casieră este plătită să facă tot ce scrie în fișa postului. Nu este normal ca o casieră să se revolte că are mult de lucru în momentul în care este plătită pentru așa ceva. Din câte știu există posibilatea DEMISIEI. Așa că, în cazul în care volumul de muncă i se pare cuiva prea mare, acesta poate să îsi dea demisia, nu să fie recalcitrantă cu cei cu care lucrează.
Vânzătoare=lucrător comercial, MINUNAT subiect! Pot număra pe degete vânzătoarele ce mi-au zâmbit în ultimul an, în momentul în care m-au servit. Fața aceea acră, care te face să te întorci și să pleci, servirea mizerabilă, care parcă este de pomană, sunt normale? Din punctul meu de vedere NU sunt. Pentru simplul fapt că eu merg să las un leu, doi, o sută, într-un magazin, merit să fiu servit cel puțin decent. Parcă era „clientul nostru, stăpânul nostru”, la noi se inversează? „Vânzătorul nostru, stăpânul nostru”? Ar fi bine ca acei oameni care lucrează în diverse magazine să nu uite că datorită faptului că noi intrăm și cumpărăm câte ceva ei își câștigă pâinea.
Ce facem dacă un drum pietruit este acorperit de zăpadă înghețată și pe margine zăpada are cap 20 de centrimetri? Sunt două variante posibile: 1-lasăm mașina într-un loc în care să nu încurcat și mai mult circulația deja îngreunată de starea drumului ( asta dacă avem puțin bun simț); 2-dacă suntem șmecheri/șmechere putem să lăsăm mașina pe jumătate din drum, fără să ne pese că blocăm circulația. Un om nu poate fi șmecher dacă nu are BeMWeu (asta este condiția de bază). Șmecheria nu este completă dacă nu vorbim. Din păcate, impresia că un om este prost dispare în momentul în care acesta își deschide gura și spulberă orice îndoială.
Cu siguranță că sunt și oameni care își fac datoria, dar, din păcate, prea puțini. Să sperăm că „sfârșitul lumii” a mai curățat prostia, ignoranța, indiferența, mizeria, nesimțirea și toate celelalte lucruri atât de dăunătoare societății.