Între plăcere și câștig

„Este de preferat să fii fericit, chiar dacă ești mărginit de mijloace materiale restrânse, decât, când te răsfață belșugul, să fii tulburat de suferință.”

EPICTET

Probabil că una din regulile principale ale vieții e cea a compromisului. Sacrifici ceva pentru a câștiga altceva, renunți la ceva pentru a avea șansa de a obține altceva. Putem spune că e o regulă a compensației și că e bună, până la un punct, până în momentul în care vine vorba de însăși viața unui om.

În momentul în care pornești pe un anume drum nu ești conștient de ce te așteaptă, de câte vei câștiga și de câte vei pierde pe parcurs. Nu ești conștient de greutăți și nu ai certitudinea că vei ajunge fix în punctul în care visezi să ajungi. Poți să ajungi mai jos, mai sus, fix acolo. Tot ce ai e un vis. Așa e și când începi medicina. Habar nu ai ce te așteaptă, habar nu ai în ce te-ai băgat, habar nu ai câte vei sacrifica. Nu îți dai seama nici măcar că după cei șase ani de studii ajungi să ai o responsabilitate imensă, ajungi să te joci cu viețile oamenilor, ajungi uneori să fii ultima speranță, ultima barieră între viață și moarte.

Dacă ai un vis merită să sacrifici (aproape) orice pentru a-l duce la îndeplinire, merită să pui (aproape) totul pe planul doi și să te dedici trup și suflet, merită să lupți chiar dacă bătălia va fi lungă și dureroasă, iar la final vei avea multe cicatrici.

Dar ce faci când la finalul războiului te trezești atacat de cei pe care ai vrut să îi ajuți? Ce faci când vezi că prietenii s-au transformat în dușmani, că cei de la conducere au depus sau au întors armele? Ai două variante, lupți cu mâinile goale și cu pieptul în față sau fugi. Cam asta e situația salvatorilor de vieți din România. Nu cred că în acest domeniu (or mai fi și altele) ar trebui să existe o lege a compromisului. Singurii care cred asta sunt stimații noștri conducători. Faci ce-ți place sau faci ce-ți aduce bani.

Nu trebuie să fim ipocriți și să spunem că facem medicina doar pentru a salva vieți. Nu, o facem pentru a salva vieți, dar vrem și o viață decentă. Vrem ca după atâția ani de muncă să trăim bine. Și prin trai bun nu vreau să spun milioane de euro în conturi, yahturi, case de vacanță prin nu știu ce țări exotice. Vreau să spun o viață lipsită de grija zilei de mâine, o viață lipsită nevoia calculării ultimului leu.

Foarte mulți au vise și visează să facă o anume specializare pentru că pur și simplu le place. Și asta va merge, un an, doi, zece, vor lupta cu mâinile goale până în momentul în care rănile vor fi prea adânci pentru a mai continua. Mai apoi vor constata că, pe lângă lipsa aprecierii financiare, există și o lipsă de respect. Fără bani poți să trăiești, batjocorit nu. Și care e soluția? Fuga! Plecare într-un mediu mai prietenos, într-un mediu în care oamenii sunt apreciați pentru ceea ce știu și nu pentru ceea ce au, într-un mediu în care meritocrația este înțeleasă și apreciată.

Vă întreb, domnilor, în momentul în care ajungeți în fața ultimei bariere care vă ține în viață preferați pe cineva care se dăruiește trup și suflet muncii lui sau pe cineva care se gândește cum să mai adune ceva (și asta nu din cauză că este avar)  și cum să scape de batjocura publică, plăgi pe care tot dumneavoastră le-ați provocat?

Eu aleg plăcerea în detrimentul câștigului, sunt convins că foarte mulți aleg la fel, de dumneavoastră depinde dacă plăcerea va fi pe teritoriul acestei țări sau nu. Iar în momentul în care va pleca și ultimul medic din țară veți afla că și cei mai performați roboți sunt controlați tot de oameni.