Între plăcere și câștig

„Este de preferat să fii fericit, chiar dacă ești mărginit de mijloace materiale restrânse, decât, când te răsfață belșugul, să fii tulburat de suferință.”

EPICTET

Probabil că una din regulile principale ale vieții e cea a compromisului. Sacrifici ceva pentru a câștiga altceva, renunți la ceva pentru a avea șansa de a obține altceva. Putem spune că e o regulă a compensației și că e bună, până la un punct, până în momentul în care vine vorba de însăși viața unui om.

În momentul în care pornești pe un anume drum nu ești conștient de ce te așteaptă, de câte vei câștiga și de câte vei pierde pe parcurs. Nu ești conștient de greutăți și nu ai certitudinea că vei ajunge fix în punctul în care visezi să ajungi. Poți să ajungi mai jos, mai sus, fix acolo. Tot ce ai e un vis. Așa e și când începi medicina. Habar nu ai ce te așteaptă, habar nu ai în ce te-ai băgat, habar nu ai câte vei sacrifica. Nu îți dai seama nici măcar că după cei șase ani de studii ajungi să ai o responsabilitate imensă, ajungi să te joci cu viețile oamenilor, ajungi uneori să fii ultima speranță, ultima barieră între viață și moarte.

Dacă ai un vis merită să sacrifici (aproape) orice pentru a-l duce la îndeplinire, merită să pui (aproape) totul pe planul doi și să te dedici trup și suflet, merită să lupți chiar dacă bătălia va fi lungă și dureroasă, iar la final vei avea multe cicatrici.

Dar ce faci când la finalul războiului te trezești atacat de cei pe care ai vrut să îi ajuți? Ce faci când vezi că prietenii s-au transformat în dușmani, că cei de la conducere au depus sau au întors armele? Ai două variante, lupți cu mâinile goale și cu pieptul în față sau fugi. Cam asta e situația salvatorilor de vieți din România. Nu cred că în acest domeniu (or mai fi și altele) ar trebui să existe o lege a compromisului. Singurii care cred asta sunt stimații noștri conducători. Faci ce-ți place sau faci ce-ți aduce bani.

Nu trebuie să fim ipocriți și să spunem că facem medicina doar pentru a salva vieți. Nu, o facem pentru a salva vieți, dar vrem și o viață decentă. Vrem ca după atâția ani de muncă să trăim bine. Și prin trai bun nu vreau să spun milioane de euro în conturi, yahturi, case de vacanță prin nu știu ce țări exotice. Vreau să spun o viață lipsită de grija zilei de mâine, o viață lipsită nevoia calculării ultimului leu.

Foarte mulți au vise și visează să facă o anume specializare pentru că pur și simplu le place. Și asta va merge, un an, doi, zece, vor lupta cu mâinile goale până în momentul în care rănile vor fi prea adânci pentru a mai continua. Mai apoi vor constata că, pe lângă lipsa aprecierii financiare, există și o lipsă de respect. Fără bani poți să trăiești, batjocorit nu. Și care e soluția? Fuga! Plecare într-un mediu mai prietenos, într-un mediu în care oamenii sunt apreciați pentru ceea ce știu și nu pentru ceea ce au, într-un mediu în care meritocrația este înțeleasă și apreciată.

Vă întreb, domnilor, în momentul în care ajungeți în fața ultimei bariere care vă ține în viață preferați pe cineva care se dăruiește trup și suflet muncii lui sau pe cineva care se gândește cum să mai adune ceva (și asta nu din cauză că este avar)  și cum să scape de batjocura publică, plăgi pe care tot dumneavoastră le-ați provocat?

Eu aleg plăcerea în detrimentul câștigului, sunt convins că foarte mulți aleg la fel, de dumneavoastră depinde dacă plăcerea va fi pe teritoriul acestei țări sau nu. Iar în momentul în care va pleca și ultimul medic din țară veți afla că și cei mai performați roboți sunt controlați tot de oameni. 

Acolo este țara mea

Sunt român, trăiesc în România și îmi iubesc țara. O iubesc în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie, o iubesc chiar și când încearcă să îmi dea o palmă și să îmi spună că locul meu e în altă parte, chiar și când se uită urât la mine și își dorește să fie lăsată în pace, o iubesc mereu, pentru că știu că ea nu e rea, pentru că știu că și ea mă dorește și mă iubește, doar că au avut unii grijă să îi pună o mască de care nu mai poate (deocamdată) scăpa.

Și dacă ar fi să plec în lume, dacă ar fi să mă întâlnesc cu un om care nu a auzit vreodată numele țării mele, cum i-aș putea explica unde este și cum arată?

Acolo unde găsești mare, munte, deal, câmpie, deltă, râuri, ape, flori, acolo este țara mea.

Acolo unde vezi oameni frumoși care încearcă să învingă sistemul corupt, acolo este țara mea.

Acolo unde nu este o rușine să spui că ești român, să ridici steagul sau să cânți imnul național fără motiv, acolo este țara mea.

Acolo unde dacii s-au născut, acolo unde civilizația a început să se dezvolte, acolo este țara mea.

Acolo unde sunt atâtea bogații încât aproape orice popor a încercat să ne învingă, acolo este țara mea.

Acolo unde s-au inventat medicamente, avioane, instrumente de scris, acolo unde oamenii muncesc chiar dacă sunt prost plătiți, chiar dacă nu sunt apreciați, chiar dacă o fac doar din ambiție și doar pentru sufletul lor, acolo este țara mea.

Acolo unde a luat naștere Coloana Infinitului, unde s-au născut scriitori ce au marcat lumea, pictori ce au rămas imprimați pe retina mondială, muzicieni care au făcut muzică pentru suflet, acolo este țara mea.

Acolo unde, chiar dacă pare că domnește banul, nesimțirea și aroganța, sunt apreciați oamenii simpli, oamenii care ajută, oamenii care dau din puținul lor altora, acolo este țara mea.

Acolo unde tinerii încep să își deschidă ochii, urechile, sufletele, să discearnă binele de rău prin propriul filtru sufletesc, unde tinerii citesc nu din obligație, ci din plăcere, unde tinerii învață și speră ca într-o zi să folosească tot ce au învățat pe meleagurile natale, acolo este țara mea.

Acolo unde când ieși în natură și începi să vezi ce zace ascuns în inima țării, îți dorești să nu te mai întorci între betoane, acolo este țara mea.

Țara mea este locul despre care se pot scrie cărți, despre care poți să vorbești neîncetat, locul pe care cu cât îl hulești și îl urăști mai tare din cauza unora, începi să îl iubești mai profund și mai sincer.

Și, ca la orice aniversare, trebuie să facem o urare. Îți doresc să te ridici din țărână, să te scuturi de praf și să privești înainte. Să scapi de tot trecutul negru și să păstrezi în amintire doar frumusețea veacurilor de mai înainte. Să fii o sursă de inspirație pentru vecinii tăi și să îi faci invidioși. Îți doresc putere și răbdare pentru a-ți convinge copiii să nu plece, iar pe cei plecați să îi aduci acasă. Și îți mai doresc forță și rezistență, îți doresc și îmi doresc să îi alungi pe cei nevrednici de tine. Să fii frumoasă! Nu uita, eu te iubesc în fiecare zi.

Vă simțim disperarea

„Nu sunt admiratorul celor care în discuțiile de idei, în loc să răspundă cu argumente, coboară dialogul în domeniul defectelor fiziologice și încearcă să-și descalifice adversarul mânjindu-l. Într-o discuție polemică pe teme grave, preopinentul poate fi învins numai odată cu ideile pe care le susține.” 

MARIN PREDA

Exact asta am văzut în această campanie electorală. O lipsă totală de dezbatere, o lipsă totală de zbatere pentru voturi. Totul s-a rezumat la jigniri și acuze, la încercarea de a manipula, fura și cumpăra voturi. Nici o luptă de idei, nici o discuție serioasă, nici măcar un dialog în care să nu fie pomenit viitorul fost președinte.

Așa ar trebui să arate o campanie electorală? Din punctul meu de vedere nu. Haideți domnilor cu ceva solid, cu un plan pentru țară, cu o strategie. Haideți cu promisiuni fezabile, convingeți oamenii că este bine să muncească și că pomana primită de la stat nu are nici o valoare. Nu mai încercați să mințiți electoratul că până la urmă se prinde.

Într-o țară cu vreo 16 milioane de locuitori al cui președinte vreți să fiți? Al hoților și al baronilor? Al moșierilor și al tâlharilor? Sau al tuturor oamenilor? Pe mine nu mă reprezintă un om care nu știe să se promoveze altfel decât jignind și acuzând. Cum rezolvăm treaba asta? Sau pe mine nu vreți să mă reprezentați? Dar ce vă faceți dacă aflați că mai sunt mii ca mine?

Se poate să am eu idei înapoiate sau proaste, dar a fi conducătorul unei țări nu înseamnă să ai doar drepturi, înseamnă să ai și obligații. Și când zic obligații nu mă refer la obligațiile față de hoții din partide, ci față de oamenii care te-au votat sau nu, dar care alcătuiesc populația respectivei țări. Sunteți pregătiți să fiți judecați în piața publică? Sunteți pregătiți să răspundeți la întrebările alegătorilor? Eu cred că nu, iar asta este cel mai trist.

De ce vă arătați disperarea? Credeți că nu se vede? Doar cine nu vrea nu o vede. Ați ajuns să faceți propagandă peste tot, inclusiv în biserici. Ați ajuns să violați ochii și urechile românilor în speranța că vă vor vota. De unde aveți fondurile pentru campanie? Milioanele de fluturași, sutele de mii de plase electorale, milioane de sms-uri trimise. De unde? Sper că nu sunt din contribuțiile mele, ale părinților mei, ale prietenilor mei, ale românilor. Până unde veți merge cu josnicia? Dacă acum faceți așa, după ce veți fi ales cum va fi?

Dacă sunteți așa de siguri pe reușita dumneavoastră, pe susținerea românilor, am și eu o propunere. Haideți ca de la viitoarele alegeri să punem pe fiecare buletin de vot câte un chenar în care să scrie nici unul dintre candidații de mai sus. Ce ziceți? Aveți curaj? 

De ce merg la vot

Pentru că e dreptul meu și au murit oameni pentru ca eu să pot pune ștampila pe numele celui în care cred sau pentru ca eu să îmi pot anula votul.

Pentru m-am săturat să mă reprezinte în lume aceeași hoți, pungași, mafioți, inculți, incapabili. 

Pentru că vreau să taxez nesimțirea, furtul, tâlhăria, mârlănia, mizeria, prostia, prostirea, minciuna. 

Pentru că vreau să le arăt stimabililor candidați că nu e nevoie să vină la ușa mea cu punguța pentru ca eu să  merg la secția de votare.

Pentru că m-am săturat ca reprezentanții poporului să fie de fapt reprezentanții pensionarilor și ai asistaților social. 

Pentru că sunt tânăr și consider că e imoral să cer schimbarea dar să nu particip la ea. 

Pentru că e singurul moment în care pot să îi tăvălesc pe jos, pot să le dau emoții și pot să îi fac să se teamă de mine și de ștampila mea. 

Pentru că nu vreau să îmi mai fie rușine de cei care sunt la conducerea țării. 

Pentru că vreau ca votul meu să reprezinte interesul meu și nu al altora.

Pentru că îmi pasă de mine, de părinții mei, de prietenii mei, de compatrioții mei. 

Pentru că am dreptul să sper la un viitor mai bun și obligația să fac tot ce pot pentru a-l obține. 

Pentru că vreau să dau un exemplu celor care cred că votul lor nu contează. 

Voi, cei care credeți că a vota este ceva lipsit de sens, lipsit de importanță și că votul vostru nu are valoare, voi, cei care locuiți în această țară și beneficiați de tot ce are ea mai bun, dar nu vreți să o ajutați să respire, voi, cei care stați acasă și vă exprimați mânia doar în spațiul virtual, voi, cei care sunteți orbi, chiar nu vă dați seama că asta este intenția lor? Nu vedeți că ei vor să stați acasă? Nu au nevoie de votanți cu un IQ ridicat, nu au nevoie de cineva care să le strice planurile. Nu trebuie să mă credeți, gândiți-vă doar că pensionarii la poarta cărora a ajuns sau nu cineva cu o punguță colorată, alți oameni care nu pot discerne binele de rău, sau pur și simplu sunt prea ignoranți pentru a face asta, cei manipulați, membri de partid și asistații social vor merge la vot. Vă rog să vă gândiți la asta și să mergeți duminică la secțiile de votare. Mergeți că să le dați o palmă, să le stricați toate socotelile și  să îl alegeți pe cel care vă reprezintă. 

Partidul Bunul Simț și al Responsabilității

„Prea mulți zei, prea multe crezuri,

Prea mulți pași bătuți în vânt

După simpla bunătate

Plânge acest trist pământ.”

Ella Wheeler Wilcox

Așa cum am mai spus cred în România frumoasă, în România puternică, în România celor care vor și pot să facă ceva. Cred cu desăvârșire că sunt tineri care au puterea și dorința de a lăsa urmașilor  o țară mai bună, o țară prosperă și frumoasă, în care să fie promovate valorile și cultura.

Urmăresc știrile și văd ce dezastru este în zilele noastre. Văd cum oamenii sunt voit dezinformați, cum se spală creiere, cum se vând și se cumpără suflete. Văd jurnaliști care pun umărul la distrugerea propriei țări, văd oameni care pentru bani și-ar vinde și pielea de pe ei. Oameni care acceptă o afirmație ca pe un adevăr absolut și merg înainte cu ochii închiși, oameni care nu mai au nici un crez, nici o năzuință, nici o speranță în afară de zeii pământeni pe care singuri i-au încoronat și care încearcă să îi lase goi pe dinăuntru. A accepta o informație fără a-i verifica sursa, fără a asculta alte păreri și fără a o trece prin filtrul personal mi se pare o crimă.

Văd că este la modă să ieși la plimbare, văd că este la modă să instigi la violență și ură națională. Când justiția se mișcă prea încet e o problemă, când își face treaba prea repede nu este bine. Regimul de detenție este perceput ca o vacanță și orice îngrădire a drepturilor este un atac la drepturile omului. Oameni trecuți bine de prima tinerețe, oameni care nu mai au de ce să decidă pentru țara asta, oameni ușor de manipulat, oameni care iși manifestă lipsa de cultură și educație prin scandări și pancarte ies în stradă pentru a susține o șleahtă de hoți, de huligani, de indoctrinați și îndoctrinatori.

Un atac la siguranța națională este și mișcarea pe care o fac partidele. Acceptarea în structuri a tinerilor care nu au nimic de spus, a unora care cred orbește tot ce li se spune și nu au nici puterea, nici voința de a se opune, recrutarea de membri care și-ar da viața pentru o ideologie pe care nu o înțeleg și pentru niște oameni care fură, mint, plagiază și dezinformează, dar care dispun de singurul lucru după care ei tânjesc (banii) constituie un act de terorism împotriva propriului neam.

Vreau să fac o propunere celor cu ochii și mintea deschisă, celor care nu au ca scop îmbogățirea materială, celor cărora le pasă de ei, de aproapele lor și de țară. Propun să înființăm un partid. Partidul Bunului Simț și al Responsabilității. Nu se depune nici o cerere de adeziune și fiecare poate să își creeze o filială. Nu veți câștiga nimic material, dar veți ajunge să vă îmbogățiți sufletul. La început vom fi puțini membri, dar pe parcurs vom ajunge să conducem țara!

Vreau o țară (2)

„Dacă războiul e inevitabil, atunci să aibă loc atâta timp cât trăiesc eu, pentru ca fiii și fiicele mele să poată trăi în pace.”  Thomas Paine

Iată că a trecut un an de când scriam că „vreau o țară”. Mai bine de 365 de zile scurse din momentul în care acele gânduri au fost așternute pe hârtie au fost mai mult decât suficient să mă facă să văd problema din alt punct de vedere. Atunci am pus pe tapet multe lucruri negative, am ironizat și am criticat. Am cerut o țară fără mizerie și nesimțire, am cerut o țară normală și curată. Acum, că a mai trecut ceva vreme peste mine și viața mi-a mai dat unele lecții, văd altfel lucrurile. Încă visez la acea țară, dar în cele ce urmează voi cere o altfel de țară, voi cere o țară frumoasă la propriu, o țară primitoare.

Vreau o țară în care oamenii să meargă pe drum zâmbind și să îți răspundă la salut chiar dacă nu te cunosc. Politețea să fie peste tot și să nu fie una pur formală, ci una sinceră.

Vreau o țară în care lumea să simtă bucuria vieții și să o trăiască din plin. Să meargă liniștiți pe stradă, doar ei și gândurile lor, să nu se înghesuie, să nu se împingă, să fie liniștiți și mulțumiți de ei și de ce au realizat, iar dacă nu simt asta să lupte din răsputeri pentru a-și atinge scopul.

Vreau o țară în care „omul frumos” să fie cu adevărat apreciat. Să i se facă statuie cât timp este încă în viață. Elevii să învețe despre el și să le fie un model, iar viața și realizările lui un ideal. Să fie promovat peste tot, în presa, la televizor, pe panouri publicitare, în gări și asta fără nici un interes ascuns, doar din dorința de a arăta ce este el și de a-i întoarce pe cei care s-au rătăcit prin meandrele vieții.

Vreau o țară în care oamenii să aibă timpul, puterea, dorința și plăcerea de a se opri câteva minute să admire o floare, un copac sau alți oameni care își desfășoară rutina zilnică. Un loc cu oameni care apreciază frumusețea în forma ei naturală și care nu se tem să se bată cu pumnul în piept și să strige în gura mare că le place un lucru, obiect sau o persoană.

Vreau o țară în care oamenii să fie destul de tari, calzi și sinceri încât să le spună celor de lângă ei cât de mult îi apreciază și cât de mult înseamnă prezența acestora în viața lor. Oameni care să nu se teamă să facă un compliment, dar care să fie suficient de vertebrali încât să critice când este momentul, dar asta nu din răutate, ci din dorința de a-l ajuta pe celălalt să se îndrepte sau să își schimbe atitudinea.

Vreau o țară în care tinerii să fie încurajați să se manifeste în felul propriu. Să fie încurajați să citească orice, oricând, oriunde, să fie ajutați și sprijiniți să scrie, să își aștearnă părerile pe hârtie și să își susțină crezul. Să fie încurajați să meargă până în pânzele albe dacă au dreptate, dar să fie educați în așa fel încât să renunțe dacă este cazul și să accepte înfrângerea cu fruntea sus.

Vreau o țară care să susțină un om care are un vis și un ideal măreț. O națiune care își unește forțele și consipiră la realizarea acelui țel, nu pentru binele celui care l-a făurit, ci pentru binele întregii comunități, pentru evoluția oamenilor și a țării, pentru ieșirea din negură și îndreptarea spre soare.

Vreau o țară, dar nu orice țară. Vreau ca țara mea, România, să fie lăsată să crească prin oameni, să fie lăsată să înflorească și să își reverse lumina în toate cele patru zări. Vreau ca oamenii de valoare să nu fie lăsați să plece, ci să fie păstrați în țară ca niște adevărați zei, să fie ajutați să își îndeplinească menirea pentru binele colectiv și pentru prosperitatea țării.

Cred cu tărie că toate aceste dorințe vor ajunge într-o zi să fie adevăruri, că România se va întoarce acolo unde îi este locul, între primele țări din lume, din toate punctele de vedere, că tot ce este rău și urât în aceste zile va fi abolit de frumusețe, dar nu cu ajutorul violenței, ci cu ajutorul exemplului propriu. Sunt convins că cei din generația actuală vor fi locomotiva care urnește trenul ce a stat mult prea mult în gară, trenul care are roțile cuprinse de rugină, tren care pe măsură ce va prinde viteză va scăpa de toată mizeria și va bucura atât sufletele privitorilor cât și cele ale călătorilor.  

Se răsucește...

Ce mod mai bun de a-ți începe dimineața decât citind o poezie? Da, o sa ziceți că sunt n moduri mai bune, dar pentru mine o poezie de dimineață este asemenea mirosului de cafea. Dintr-o pură întâmplare am dat peste o poezie despre țară, peste o poezie prin care „Eminescu se răsucește în mormânt”. Stau acum și mă întreb, cum pot românii să fie atât de delăsători, de impasibili și indiferenți la tot ce se întâmplă în jur? Cum poate cineva să privească filmul furtului propriei țări, propriei identități fără să miște un deget? Cum este posibil ca cineva să nu facă nimic pentru a-și ajuta seamănul, vecinul, prietenul, conaționalul doar de dragul avuției proprii și al unei împliniri prin bani care, probabil nu va veni niciodată?

Iubire și dragoste de țară, cât de abstract sună în aceste zile, cât vid conțin aceste concepte. Toți iubesc țara, dar nimeni nu face nimic pentru a o face să meargă. Politicienii iubesc țara, nimic mai adevărat. Probabil ca pentru ei, 238391 nu reprezină altceva decât o sumă multiplicabilă, o viitoare avere, un viitor cont în bancă. Oamenii de rând iubesc țara, dar când vine vorba de a acționa pentru binele țării, când vine vorba de a protesta împotriva unei conduceri infecte ba sunt la servici și nu pot sa lipsească, ba sunt în timpul lor liber și nu vor să și-l risipească, ba îi lasă pe alții că doar un om în plus sau în minus nu contează.

Am spus de foarte multe ori că românii (mulți dintre ei) tind să nu mai aibă nici un fel de cod moral sau cod de valori. Tind spre o lume în care singura bogăție este banul, acesta fiind obiectul principal al existenței, centrul în jurul căruia gravitează toți și toate. Ce frumos spunea Andrei Pleșu, „trebuie spus că banii nu aduc decât <<fericirea>>. Tot ce face valoarea și sensul vieții vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.”

În aceeași goană nebună după bani, tot mai mulți uită să se bucure de lucrurile simple, de lucrurile mărunte. Uită sa privească un răsărit de soare, uită să spună un „mulțumesc”, uită să aprecieze frumusețea naturii, uită să se privească pe ei, sufletul lor, uită să zâmbească.

Natura este, pe zi ce trece, tot mai vitregită, tot mai uită și tot mai dorită. Cât de frumoasă era vechea stemă a țării, cât de bine surprindea toate bogațiile acestui teritoriu binecuvântat, dar câtă minciună conține în zilele noastre. Pădurile le-am tăiat, petrolul l-am vândut, Delta este orice, numai rezervație naturală nu, vrem să vindem și munții, cu tot ce conțin ei. Ce ne mai rămâne? Să vindem și apele, care oricum sunt vitregite de pești, vindem si aerul de deasupra țării, cu nori cu tot și putem stinge lumina în momentul în care ieșim din țară, oricum nu va mai fi nimic de văzut.

Nu vreau să trăiesc într-o astfel de țară. Nu vreau să trăiesc într-un loc unde nu mai contează nimic altceva decât propria persoană. Nu vreau să fiu într-un loc în care se calcă pe cadavre pentru a obține un post călduț. Nu vreau să fiu într-un loc în care natura plânge sub loviturile de pumnal ale celor care ar trebui să o protejeze. Nu vreau nici să plec, nu vreau să abandonez corabia doar pentru că s-au rupt velele, acestea se pot repara. Bineînțeles că un singur marinar nu poate face toată treaba, dar dacă tot echipajul îi va fi alături corabia va putea fi reparată, iar pirații vor putea fi aruncați peste bord.

Cum ar fi să deschidem o carte de istorie și să citim „Proclamația de la Padeș”, cum ar fi să ascultăm doar câteva din cuvintele lui Tudor Vladimirescu? „Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra relele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți”. 

Avem o șansă

Dacă mă întrebai în umă cu un an sau doi ce vreau să fac după ce termin liceul îți răspundeam sincer că vreau să fac medicină și să plec în străinătate. Dar omul trece prin lume, prin timp,și  își mai schimbă părerile, așa cum am făcut și eu. Din toate planurile mele de viitor, neclintită a rămas dorința de a ajunge medic,  dorința de a ajuta și, de ce nu, de a revoluționa știința medicală. Locul în care îmi voi petrece următorii ani  din viață, locul în care voi lupta să schimb ceva, locul pentru care voi munci și voi trăi, s-a schimbat puțin.  În ultimii doi ani am avut șansa să trec prin multe locuri din țară și să cunosc mulți oameni minunați. Această călătorie inițiatică m-a determinat să îmi regândesc itinerariul. Am deschis ochii și am observat uriașul potențial al țării, uriașa resursă umană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Cu toate că în ultimii ani numeroase molime s-au abătut asupra țării noastre, molime reprezentate în principal de lepre de oameni care nu au avut alt interes în afară de îmbogățirea rapidă, încă mai avem o șansă.  Cred cu tărie că în următorii ani, odată cu ieșirea de pe băncile școlilor, a tinerilor din generația mea, a tinerilor cu simț civic, a tinerilor care doresc să facă ceva pentru concetățenii lor, a tinerilor a căror avere nu este reprezentată de bani ci de cunoștințe, a tinerilor care au fost educați să își ridice aproapele aflat într-un moment greu al vieții, și nu să îl împingă în prăpastie, a tinerilor pentru care o carte reprezintă altceva decât sprijing la piciorul patului sau armă de autoapărare, a tinerilor care salută din politețe și nu din obligație, a tinerilor care merg la școală cu drag și conștientizează că tot ce acumulează este pentru definirea lor ca oameni,  a tinerilor care pot și vor să muncească, va avea loc o întoarcere la rânduirea firească a lucrurilor. Acela va fi momentul critic, momentul de început al unei noi țări. Va fi momentul în care profesionalismul  subjugă banul, iar demnitatea, omenia, bunul simț și dorința de muncă vor calca în picioare hoția, nesimțirea și nepăsarea. Acela va fi momentul în care mulți dintre noi vor simți un tremur în suflet, și vor putea spune cu toată gura că aceasta este țara lor.

Cu toate ca mai sunt câțiva ani până a revoluția capetelor luminate, vedem cum flacăra victoriei începe să pâlpâie și să rupă întunericul din jur, iar vidul minților și al sufletelor începe să se umple.

Post scriptum

Dacă nu aveam șansa de a cunoaște atâția oameni minunați, oameni curați și deschiși, probabil rămâneam cu aceeași dorință a de pleca, de a abandona tot ce înseamnă această țară. Sunteți o mână de oameni care vor da tonul schimbării, o mână de oameni adevărați. Nu este nevoie să vă spun numele pentru că vă știți, și de asemenea, știți cât de mult vă apreciez și că aveți un loc special în sufletul meu. Vă mulțumesc dragi prieteni, răspândiți în toată țara.  

Vreau o țară...

Nu știu sigur dacă „vreau o țără ca afară”, dar vreau o țară normală. Bineînțeles că sunt mai multe înțelesuri ale cuvântului „normal”, dar o să încerc să îl descriu în viziunea mea.

Vreau o țară în care să se păstreze o ierahie a valorilor, o ierarhie a ceea ce înseamnă un om în adevăratul sens al cuvântului, făcând excepție de avere, pile, relații, cumetrii și alte cele. Vreau să văd oameni care au ceva de spus în fiecare domeniu, nu măscărici puși în funcție pe anumite criterii (nu dezvolt pentru că se știe) sau prin ignoranța și indiferența unora. 

Vreau o țară în care sistemul de învățământ să te învețe și să te pregătească pentru viață. Un sistem bazat pe dezvoltarea ta ca om și pe nevoile viitoare ale societății, lipsit de materii fără sens. O programă adaptată situației actuale și bazată pe lucruri practice. De asemenea, accentul nu ar trebui pus pe note, obținute mai mult sau mai puțin corect, ci pe ceea ce elevul a învățat și cum poate aplica noțiunile învățate. 

Vreau o țară în care admiterea la facultate să nu se facă pe baza unui dosar sau pe baza consistenței contului. Un examen cinstit care să arate dacă omul respectiv este pregătit să urmeze o anumită specialitate și, mai ales, dacă îi place și este dornic să învețe. Nu multitudinea diplomelor obținute la „facultăți de carton” dau valoarea unui om. 

Vreau o țară în care ignoranța să nu mai fie la rang de virtute. Indiferent unde ești te lovești de un zid continuu. De cele mai multe ori, din ignoranță, au de pierdut foarte mulți oameni. Vreau să văd oamenii plini de viață, de spirit și de dorință. Vreau să văd că oamenii merg să voteze sau să aleagă ceva din dorință și convingere, nu din rațiuni „necurate”. 

Vreau o țară în care să avansezi ierarhic pe puterile proprii, fără ajutoruri sau favoruri și fără intervenții financiare. Să nu existe domeniu fără oameni calificați, specialiști care au un cuvânt important de spus. Putem observa „hackeri” români renegați de propria țară și adoptați de alții care au capacitatea să aprecieze o minte strălucită și să o pună într-o lumină mai mult decât pozitivă. 

Vreau o țară în care prețurile să nu fie ca într-un „montagne russe”. Nu vreau să mai văd cum cresc prețurile la combustibil înainte de anunțul de mărire al prețului barilului de petrol, nu vreau să mai văd cum cresc prețurile la alimente, datorită scumpirii carburanților, înainte ca aceștia să se scumpească. 

Vreau o țară cu oameni care să își prețuiască pământul natal și să îl exploateze cât mai bine. Cum ar fi să tăiem un copac și să plantăm trei? Cum ar fi să ne bazăm pe agricultură și să facem exporturi, nu importuri? Cum ar fi să profităm de toate darurile naturii, de munții, de râuri, de Delta Dunării, de satele țărănești, de alte și alte daruri, și să facem turism? Nu să ne batem joc de tot ce avem, să vindem tot și să ne plângem că alții au. 

Vreau o țară în care oamenii să nu spună „nu pot”. Vreau să aud oamenii spunând „nu reușesc, dar voi continua să încerc până am succes”. Sunt sătul de o țară de asistați social, de oameni în plină putere de muncă ce se dau „răniți”, de milioane de falși bolnavi, de oameni care nu mișcă un deget, dar așteaptă totul. 

Vreau o țară în care oamenii să nu fie considerați ultimele mizerii. Nu mai suport să văd cum oamenii sunt terfeliți în jocul „celor mari”. Nu mai suport să văd oameni care se complac în această continuă terfelire și mai apoi spun că „nimeni nu îi ajută”, așteptând o minune și fiind dependenți de promisiuni fără acoperire. 

Vreau o țară în care cuvântul unui om să fie mai puternic decât orice act oficial. Vreau să văd că oamenii au puterea să își asume ceea ce spun, oricare ar fi consecințele. Nu mai pot vedea oameni care își dau cuvântul, ca mai apoi să spună că s-au răzgândit.

Vreau o țară în care fiecare să fie conștient de rolul lui în societate și să își treaba. Vreau ca oamenii să conștientizeze că sunt plătiți să își facă meseria, nu sunt plătiți să stea degeaba sau să fie ignoranți. Vreau să realizeze că nu îi ține nimeni cu forța, iar dacă nu sunt capabili, nu pot sau nu vreau să își facă meseria, să aibă tăria să își dea demisia și să plece.

Vreau o țară în care nimeni să nu uite că „patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefutorilor” (Tudor Vladimirescu), în care toți să fie plini de viață și avizi de schimbare. O țară în care tinerii să dorească să facă ceva mai bun și să nu se vândă „pe doi arginți”. 

Vreau o țară...