Am o pasiune

Indiferent de mediul din care provenim, de statusul social pe care îl avem, de punctul în care ne aflăm pe scara vieții sau pe cea a ascensiunii profesionale, fiecare dintre noi are o pasiune, fiecare noi are un loc în care se refugiază în clipele cele mai grele, un loc de unde își ia energia, sau un loc pentru clipele fericite unde știe că își poate vărsa toată energia, toată bucuria. Locul în care fiecare suflet își primește hrana diferă, dar în esență are aceeași funcțiune, transformă o formă de energie, pozitivă sau negativă, într-un alt fel de energie, întotdeauna pozitivă, dătătoare de viață și speranță.

Soarta a făcut ca în urmă cu vreo trei sau patru ani, într-o vacanță de vară, să mă plictisesc și să caut o alternativă de petrecere a timpului liber. Cum necum am ajuns pe malul apei cu o lansetă în mână, cu momeala la capătul firului și cu sufletul plin de speranțe și așteptări, cu mintea la momentul magic în care voi aduce pe mal prima mea captură, o captură ce speram să fie capitală, demnă de a fi povestită și aratată (în poze) și nepoților. Timpul a trecut și blândul soare de vară târzie s-a scurs încet după dealuri. Seara m-a găsit în acelaloc, cu aceeași speranță în suflet, dar fără nici o captură. A trecut ziua, a trecut luna, a trecut anul. Am ieșit la pescuit cât am putut de des, am încercat tot ce am crezut că este potrivit, dar marea captură nu a venit. Cu toate acestea iarna a adus ceva bun, a adus schimbarea de care aveam nevoie. Din aceea iarnă am început să ma gândesc serios să-mi schimb stilul de pescuit, să merg în căutarea prădătorilor, să îi caut pe cei răi, pe cei care se află în vârful lanțului trofic, cei care sunt atât de iscuți în arta camuflajului și a vânătorii încât se lasă cu greu păcăliți. Clipa în care am căutat prima dată răpitorul în apa rece de primăvară a fost și momentul în care m-am îmbolnăvit iremediabil, momentul în care virusul s-a fixat în fiecare celulă din corpul meu, de unde nu se va da dus niciodată.

Multă lume mă întreabă de ce pescuiesc, ce văd atât de interesant la această activitate, de ce stau și îmi pierd ore în șir pe malul apei când aș putea să fac orice altceva în acel timp. Ei bine o să încerc să vă dau un răspuns. Natura înseamnă puritate, natura înseamnă armonie. Natura este înscrisă în fiecare genă a omului de mii și mii de ani. Comuniunea omului cu natura nu cred că poate fi mai perfectă ca în pescuit. Timpul acela petrecut pe malul apei, printre fel și fel de vietăți, terestre sau acvatice, orele în care stai pur și simplu și admiri perfecțiunea unui răsărit sau apus de soare, perfecțiunea unui pește care sare din apă împrăștiind în jurul lui o mulțime de picături care în contact cu razele soarelui se transformă în adevărate puncte de lumină, liniștea de care ai parte, posibilitatea de a fi doar tu cu tine, de a te gândi la ziua ce tocmai a trecut, la anul pe care l-ai încheiat, la cât ai primit și cât ai dat, la cine ești și cu cine te înconjori, șansa de a fi în același timp, asemenea predecesorilor tăi, vânător și vânat, toate acestea alcătuiesc un tot unitar, o bulă de oxigen în praful din jur, un adevărat Eden în mijlocul Iadului pământesc.

Permanenta fugă și urmărire, neîncetata căutare a prăzii, dorința de a fi cât mai invizibil pentru ea și de a avea o conduită cât mai perfectă fac din pescar un adevărat samurai care se luptă permanent cu demonul din el, care dorește o luptă cât mai rapidă și din care el să fie singurul câștigător, și demonul partenerului său, a peștelui, care dorește să scape de cât mai multe ori. Această luptă neîntreruptă generează un soi de energie extatică. O energie atât de puternică încât anulează orice intervenție din mediul exterior, orice problemă aparută înaintea acestei întâlniri de gradul zero.

Bineînțeles că armonia naturii trebuie păstrată, echilibrul relației dintre prădător și pradă trebuie menținut. Fără echilibru nu există luptă, fără echilibru nu există liniște, fără echilibru o parte sau alta va fi dezavantajată și, uneori, iremediabil afectată sau chiar distrusă. Frumusețea luptei, a contactului direct dintre cele două părți direct implicate, magia momentului în care prădătorul își privește în ochi prada nu ar trebui întreruptă, ci ea ar trebui păstrată vie îm amintirea amândurora, ar trebui lăsată o portiță de scăpare, o portiță prin care ambii parteneri au șansa de a se reîntâlni în altă zi, în alt an, când, probabil, dimensiunile unuia sau altuia vor fi diferite, fapt ce va putea înclina balanța în celălalt sens.

Pescuitul este un sport, pescuitul este o artă, pescuitul reprezintă o magie, pescuitul este o stare de fapt. Pescuitul nu mai reprezintă o simplă sursă de umplere a timpului, ci s-a transformat într-o sursă de hrană sufletească, hobby-ul a devenit pasiune.

Aș putea să vorbesc zile întregi despre pasiunea mea, dar mă voi opri aici. Păstrez câte ceva de spus și altă dată, poate în alte circumstanțe, poate acelorași sau altor oameni. Cert este că un suflet sănătos are nevoie de hrană, de energie, așa că faceți tot ce puteți să vă gasiți izvorul de putere, să în întrețineți și să îl măriți, oriunde ar fi, oriunde și oricine ați fi. 

Ești român în România

De ceva vreme a devenit viral textul „Ești ... dacă”. Nu știu dacă s-a gândit cineva, sau nu, dar eu am găsit câteva elemente definitorii ale țării ăsteia, așa cum e ea, cu bune, dar cu mult mai multe rele.

Ești român în România dacă votezi pentru un lucru, dar când schimbarea urmează să fie făcută votul tău brusc nu mai contează.

Ești român în România dacă mergi la vot conștient că pe buletine sunt trecuți aceeași borfași care de două zeci de ani jefuiesc țara, iar dacă găsești alte nume pe buletinele de vot respectivii sunt cu siguranță rude ale foștilor.

Ești român în România dacă dragii tăi conducători, pe care i-ai votat sau nu, se întâlesc în secret pentru a adopta legi care vor aduce un beneficiu doar celor de teapa lor, doar hoților, tâlharilor, corupților și coruptibilor, iar tu, ca cetățean de rând, ca plătitor de dări și taxe, vei putea doar să asiști de pe margine la spectacolul macabru care în final seca propria-ți țară de puținele resurse care i-au mai rămas.

Ești român în România dacă te gândești să intri în politică doar pentru a te realiza pe plan material și pentru a-ți ajuta propria haită să se ridice deasupra muritorilor de rând prin mijloace discutabile.

Ești român în România dacă ai dreptul să protestezi, o faci, obții promisiuni, dar rămâi doar cu acestea până la următoare refulare când s-ar putea să primești și o palmă peste ochi, că de, ei s-au oferit să te ajute, dar nu o pot face peste noapte.

Ești român în România dacă pe zi ce trece cheltui tot mai mulți bani pe bunurile de strictă necesitate și în special pe mâncare.

Ești român în România dacă ajungi să îți dai seama că ai mai puține drepturi și avantaje decât cetățenii altor state sosiți în propria ta țară.

Ești român în România dacă în fiecare iarnă asiști la același discurs penibil în care autoritățile se declară surprinse și neputincioase în fața zăpezilor, care, ce să vezi, au venit chiar în luna decembrie.

Ești român în România dacă în drum spre locul de muncă sau spre școală riști fie să îți rupi capul din cauza trotuarelor înghețate, fie să îți cadă vreo bucată de tencuială în cap, fie să fii bătut de vreun șofer pentru că ți-ai permis să traversezi strada pe trecerea de pietoni.

Ești român în România dacă pentru o datorie de câțiva lei, datorie care a apărut nu din cauza ta, ci din cauza birocrației, riști să fii dat în judecată și executat silit, pe când băieții deștepți cu datorii de milioane de euro nu au nici cel mai mic inconvenient.

Ești român în România dacă dacă jurnaliștii își permit să te mintă în față în fiecare seară, iar tu, mai presus de orice putere de înțelegere a unuia din exterior, crezi orbește în ei.

Ești român în România dacă nu îți place școala și o consideri o povară, iar singurul tău model în viață este manelistul de la colțul străzii care se plimbă cu ultimul model de „Merțedez”, dar nu știe să lege două vorbe.

Ești român în România dacă te deranjează tot ce se întâmplă în jurul tău, dar nu te sinchisești să te dai jos din pat pentru că sigur vor merge alții să îți rezolve problemele.

Ești român în România dacă dușmanul tău numărul unu este DEX-ul.

Ești român în România dacă accepți să fii mințit de oricine și te complaci în propria-ți mocirlă.

Din păcate, să fii român în România începe să fie tot mai penibil, începe să devină chiar greu, mai ales dacă nu faci parte din categoria celor descriși mai sus. Ce ar fi să-i considerăm ROMÂNI în România pe cei care sunt exact opusul acestui tablou sumbru, oameni care luptă din răsputeri să aducă frumosul în lumina reflectoarelor și să îngroape mizeria actuală. Oameni care în ciuda mirosului pestilențial poartă măști de gaze și merg înainte cu capul sus spre un țel nobil, spre renașterea acestei țări. Renaștere ce nu va fi posibilă decât prin readucerea bunului simț în viața cotidiană, a respectului pentru muncă și pentru cei din jur, a dorinței de schimbare și a poftei pentru luptă. Aceștia sunt cei care ar trebui puși pe un piedestal, nu leprele descrise mai sus.

Aștept momentul în care cei mulți vor fi din a doua categorie și nu din prima. Aștept momentul în care să pot să merg pe stradă și lumea să zâmbească fără motiv, aștept momentul în care țara mea va fi cel mai călduros loc de pe Pământ cu cei mai fericiți și motivați oameni, cu cei mai buni și interesați conducători. Aștept, sper și lupt. 

Eu sunt dascăl

           „Eu sunt dascăl.

            M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieșit din gura unui copil.

            Am fost în multe locuri sub multe înfâțișări.

            Eu sunt Socrate ațâțându-i pe tinerii Atenei să discute idei noi prin intermediul întrebărilor.

            Eu sunt Anne Sullivan depunând secretele universului în mâna întinsă a lui Helen Keller.

            Eu sunt Esop și Hans Christian Andersen dezvăluind adevărul cu ajutorul poveștilor nenumărate.

            Eu sunt Marva Collins care se luptă pentru dreptul la învâțătură al fiecărui copil.

            Eu sunt Mary McCleod Berthune construind un colegiu uriaș pentru poporul meu, folosind cutii portocalii în loc de bănci.

            Și sunt Bel Kaufman luptându-se să meargă În Sus pe Scara de Jos.

            Numele celor care au profesat meseria mea sună ca o galerie pentru faima umanității... Booker T. Washington, Buddha, Confucius, Ralph Waldo Emerson, Leo Buscaglia, Moise si Iisus.

            Eu sunt și aceia ale căror nume și chipuri au fost demult uitate, dar ale căror lecții și personalitate vor rămâne veșnic în amintire prin împlinirile elevilor lor.

            Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei studenți, am râs fericit la nașterea copiilor lor și am stat cu capul plecat, îndurerat și buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru niște trupuri prea tinere.

            De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră medicală și doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, cămătar, șofer de taxi, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, politician și păstrător al credinței.

            În ciuda hărților, graficelor, formulelor, verbelor, poveștilor și cărților, nu am avut mare lucru de predat, de vreme ce studenții mei trebuiau să se învețe singuri, și știu că este un lucru greu să descoperi cine ești.

            Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cu cea mai mare atenție. Talentele mele cele mai mari constau în ceea ce sunt dispus sa primesc de la discipolii mei ca apreciere.

            Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele, dar sunt permanent vânător de comori în căutarea mea veșnică de ocazii noi în care discipolii mei să-și folosească înzestrările, și în căutarea mea constantă pentru acele talente care stau uneori undeva îngropate sub resemnare.

            Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc.

            Unui doctor i se permite să deschida ușa către lumea noastră într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viața renaște în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie.

            Un arhitect știe că atunci când clădește cu grijă, construcția lui va dura secole întregi. Un dascăl știe că dacă va pune dragoste și adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veșnicie.

            Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se înpotriva presiunii ucigătoare, negativismului, fricii, conformismului, prejudecăților, ignoranței și apatiei. Dar am alături de mine mari aliați: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părintesc, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Dragostea și Râsul – toate vin în grabă să se alăture sub stindardul meu.

            Și cui trebuie să mulțumesc pentru această viață minunată și experiență norocoasă, dacă nu vouă, celor care sunteți părinți? Pentru că voi mi-ați făcut marea onoare de a-mi încredința cea mai mare contribuție a voastră la eternitate, copiii voștri.

            Și așa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, plin de aventuri și amuzament pentru că mi-am permis să-mi petrec zilele alături de viitor.

            Sunt un dascăl... și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.”

John W. Schlatter

P.S.-Sunt foarte norocos pentru că am întâlnit mai mulți dascăli decât profesori, dascăli ce și-au pus amprenta pe ceea ce sunt eu astăzi, într-un fel sau în altul. Poate le-am spus cât de mult îi apreciez, sau poate că am păstrat toate laudele și toată aprecierea doar în sufletul meu, dar fiecare are un loc special în inima mea. 

Vă doresc să aveți parte de cât mai mulți dascăli.