Acolo este țara mea

Sunt român, trăiesc în România și îmi iubesc țara. O iubesc în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie, o iubesc chiar și când încearcă să îmi dea o palmă și să îmi spună că locul meu e în altă parte, chiar și când se uită urât la mine și își dorește să fie lăsată în pace, o iubesc mereu, pentru că știu că ea nu e rea, pentru că știu că și ea mă dorește și mă iubește, doar că au avut unii grijă să îi pună o mască de care nu mai poate (deocamdată) scăpa.

Și dacă ar fi să plec în lume, dacă ar fi să mă întâlnesc cu un om care nu a auzit vreodată numele țării mele, cum i-aș putea explica unde este și cum arată?

Acolo unde găsești mare, munte, deal, câmpie, deltă, râuri, ape, flori, acolo este țara mea.

Acolo unde vezi oameni frumoși care încearcă să învingă sistemul corupt, acolo este țara mea.

Acolo unde nu este o rușine să spui că ești român, să ridici steagul sau să cânți imnul național fără motiv, acolo este țara mea.

Acolo unde dacii s-au născut, acolo unde civilizația a început să se dezvolte, acolo este țara mea.

Acolo unde sunt atâtea bogații încât aproape orice popor a încercat să ne învingă, acolo este țara mea.

Acolo unde s-au inventat medicamente, avioane, instrumente de scris, acolo unde oamenii muncesc chiar dacă sunt prost plătiți, chiar dacă nu sunt apreciați, chiar dacă o fac doar din ambiție și doar pentru sufletul lor, acolo este țara mea.

Acolo unde a luat naștere Coloana Infinitului, unde s-au născut scriitori ce au marcat lumea, pictori ce au rămas imprimați pe retina mondială, muzicieni care au făcut muzică pentru suflet, acolo este țara mea.

Acolo unde, chiar dacă pare că domnește banul, nesimțirea și aroganța, sunt apreciați oamenii simpli, oamenii care ajută, oamenii care dau din puținul lor altora, acolo este țara mea.

Acolo unde tinerii încep să își deschidă ochii, urechile, sufletele, să discearnă binele de rău prin propriul filtru sufletesc, unde tinerii citesc nu din obligație, ci din plăcere, unde tinerii învață și speră ca într-o zi să folosească tot ce au învățat pe meleagurile natale, acolo este țara mea.

Acolo unde când ieși în natură și începi să vezi ce zace ascuns în inima țării, îți dorești să nu te mai întorci între betoane, acolo este țara mea.

Țara mea este locul despre care se pot scrie cărți, despre care poți să vorbești neîncetat, locul pe care cu cât îl hulești și îl urăști mai tare din cauza unora, începi să îl iubești mai profund și mai sincer.

Și, ca la orice aniversare, trebuie să facem o urare. Îți doresc să te ridici din țărână, să te scuturi de praf și să privești înainte. Să scapi de tot trecutul negru și să păstrezi în amintire doar frumusețea veacurilor de mai înainte. Să fii o sursă de inspirație pentru vecinii tăi și să îi faci invidioși. Îți doresc putere și răbdare pentru a-ți convinge copiii să nu plece, iar pe cei plecați să îi aduci acasă. Și îți mai doresc forță și rezistență, îți doresc și îmi doresc să îi alungi pe cei nevrednici de tine. Să fii frumoasă! Nu uita, eu te iubesc în fiecare zi.

Contabilitate

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,

Câteva momente când era să fim frumoşi,

Câteva momente când era să fim geniali.

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)

Toate acestea fac un viitor luminos-

Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de an de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere

A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă

Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi ţinem una,

Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Marin Sorescu

Acum un an eram în parte trist și în parte entuziasmat că urma să îmi încep viața de student. Acum mă aflu la sfârșitul primului meu an universitar, mă aflu la un an distanță de acele gânduri și la mult mai mare distanță de cel care eram înainte de a începe această călătorie.

Am avut un an plin de emoție, suferință, bucurie, plin de momente geniale și presărat cu momente foarte nasoale. A fost un an în care am învățat multe lucruri despre mine și despre alții, despre cum reacționează persoanele în diverse situații și despre ce este bine să faci și ce este mai puțin bine.

Au fost 28 de săptămâni de cursuri, 8 săptămâni de sesiune, 7 examene, 8 verificări, câteva seminarii. Între acestea am petrecut la mine, la fete, pe terasa lui Vicențiu, în club, în parc, în pub, peste tot unde s-a putut. Am cunoscut multe persoane și destui oameni. Mi-am făcut cunoștințe  dar și prieteni. Împreună cu ei am râs, am plans, am bârfit, am făcut tone de poze, am dat check-in de peste tot, am ajuns omul care face selfie-ul, am făcut cam tot ce se putea. Am realizat că oricât am fi de dornici de petrecere nu putem abandona cu totul ceea ce facem, oricum vom discuta despre chestii medicale.

Am învățat să dorm în 3 ore cât aș fi dormit în 10, am învățat să semnez și să fac mai multe lucruri în același timp. Am învățat să învăț și să citesc. Am redescoperit plăcerea cititului și bucuria pe care acesta ți-o aduce în momentele de maximă încordare. Am vizitat ștrandul de cele mai multe ori noaptea pentru că ziua era dedicată studiului, am străbătut tot orașul pe role, am găsit scurtături (mai scurte sau mai lungi), am umblat prin ploaie, am văzut orașul la orice ora posibilă.

Am simțit pe propria piele cum e să pleci de acasă, cum e să te autogospodărești și cum e să ai colegi noi de apartament. Cum e să faci totul împreună, cum e să te cerți și să te împaci. Ne-am dezvoltat abilitățile în bucătărie și am învățat să facem totul rapid și eficient, de la curățenie până la micile reparații din casă. Am făcut planuri pe care nu le-am respectat și am făcut lucruri neplanificate. Am avut un an foarte interesant.

Am simțit cum e să fii descurajat de cei care ar trebui să nu o facă, am simțit cum e să ai profesori care să își pună sufletul pe tavă pentru tine și cum e să înveți doar de dragul celui care îți predă. Am trecut de la agonie la extaz în cateva secunde, m-am bucurat și m-am întristat. Am luat 10 și am picat, am fost cel mai sigur pe mine și cel mai descurajat. 

Pe lângă petreceri, studiu, cursuri și relaxare am făcut voluntariat. Am învățat să ajut omul necondiționat și să mă pun în slujba lui chiar dacă e nesimțit sau arogant. Am văzut o mulțime de cazuri rezolvate cu succes, dar și unele pentru care nu s-a mai putut face nimic. Am învățat într-un an petrecut la SMURD mai multe decât aș fi învățat în câțiva ani de studiu și nu mă refer doar la partea medicală. Am avut șansa de a fi îndrumat de cei mai buni, de adevărați profesioniști, de oameni cărora le pasă de alții și care vor să inspire. Am pierdut zile și nopți, dar am căștigat suflet. 

Intenționat am păstrat partea cea mai importantă pentru final. Fie că am fost fericit, trist, obosit, entuziasmat sau descurajat, fie că eram pe punctual de a ceda sau pe cel mai înalt munte al ambiției am avut mereu parte de o vorbă bună sau un sfat din partea familiei. Dacă nu eram susținut sufletește de acasă nu aș fi reușit să trec peste acest an, nu în modul în care am făcut-o. Cred că este una din cele mai importante lecții pe care am primit-o.

Acum că trag linie am avut un an bun, un an care m-a călit și m-a făcut să văd viața altfel, un an memorabil.

Mulțumiri tuturor, părinți, prieteni, profesori, celor de la SMURD, celor care au venit și au plecat, dar mai ales celor care au venit și au ales să rămână.

Vacanță plăcută!

Va urma 

Nu poți schimba lumea

„În epoca noastră sunt în floare mediocritatea și nepăsarea, cultul inculturii, lenea, incapacitatea și pretenția de a primi totul de-a gata. Nimeni nu-și mai pune probleme, rar întâlnești un om frământat de o idee. [...] A pierit cu desăvârșire orice principiu de solidaritate între oameni.” Feodor Dostoievski

Cu toate că au trecut aproape o sută cincizeci de ani de la publicarea romanului Adolescentul, epoca descrisă de Dostoievski pare mai actuală ca niciodată. Nu este zi să nu descoperim prostia și mizeria din jurul nostru, care de multe ori sunt împachetate frumos și au fundița, cu toate că emană un miros pestilențial prin toți porii.

Vă spuneam în urmă cu ceva vreme că schimbare trebuie să înceapă cu noi. Din punctul meu de vedere această afirmație reprezintă un adevăr general valabil, o constantă ce trebuie să fie prezentă în mintea și inima fiecăruia dintre noi, o dogmă ce ar trebui să domine viața tuturor. Schimbarea e bună, schimbarea e dorită, dar schimbarea este unul din cele mai grele lucruri în viața aceasta. Să ieși din propria zonă de confort și să te îndrepți spre un viitor nesigur poate fi greu. Dacă stai și analizezi ai două posibilități, fie reușești, fie nu. Pentru unii nu merită riscul, dar pentru alții riscul reprezintă însăși natura și scopul vieții.

Pe lângă faptul că trebuie să îți dorești schimbarea și să lupți pentru ea, trebuie să îți păstrezi și realismul. Nu, nu vei putea schimba lumea, nu îi vei putea aduce pe toți de partea ta, nu vei putea face dintr-un teritoriu infect un Eden. Nu poți alunga prostia, incultura, mediocritatea, îngâmfarea și celelalte maladii înfipte adânc în măduva omului, dar totuși poți face ceva. În momentul în care reușești să schimbi chiar și un singur om, în momentul în care acesta îți preia crezul și face din el țintă și un ideal, ai reușit,  ți-ai îndeplinit scopul. Poate părea o prostie, dar schimbarea a început și se va produce. Acel om, acel discipol al tău va duce mai departe gândul tău măreț la alt om și tot așa se va extinde în cele patru zări.

O inițiativă mai mult decât lăudabilă în această perioadă de delir colectiv este cea a celor de la RockFM, care „manifestă pentru educație”. Acesta este genul de nucleu de schimbare de care are nevoie țara noastră. O mână de oameni care au înțeles că singura șansă este exemplu propriu și care s-au decis să acționeze. Pentru RockFM și pentru inițiativa lor rostesc din toată inima BRAVOS NAȚIUNE!

Eu sunt dascăl

           „Eu sunt dascăl.

            M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieșit din gura unui copil.

            Am fost în multe locuri sub multe înfâțișări.

            Eu sunt Socrate ațâțându-i pe tinerii Atenei să discute idei noi prin intermediul întrebărilor.

            Eu sunt Anne Sullivan depunând secretele universului în mâna întinsă a lui Helen Keller.

            Eu sunt Esop și Hans Christian Andersen dezvăluind adevărul cu ajutorul poveștilor nenumărate.

            Eu sunt Marva Collins care se luptă pentru dreptul la învâțătură al fiecărui copil.

            Eu sunt Mary McCleod Berthune construind un colegiu uriaș pentru poporul meu, folosind cutii portocalii în loc de bănci.

            Și sunt Bel Kaufman luptându-se să meargă În Sus pe Scara de Jos.

            Numele celor care au profesat meseria mea sună ca o galerie pentru faima umanității... Booker T. Washington, Buddha, Confucius, Ralph Waldo Emerson, Leo Buscaglia, Moise si Iisus.

            Eu sunt și aceia ale căror nume și chipuri au fost demult uitate, dar ale căror lecții și personalitate vor rămâne veșnic în amintire prin împlinirile elevilor lor.

            Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei studenți, am râs fericit la nașterea copiilor lor și am stat cu capul plecat, îndurerat și buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru niște trupuri prea tinere.

            De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră medicală și doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, cămătar, șofer de taxi, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, politician și păstrător al credinței.

            În ciuda hărților, graficelor, formulelor, verbelor, poveștilor și cărților, nu am avut mare lucru de predat, de vreme ce studenții mei trebuiau să se învețe singuri, și știu că este un lucru greu să descoperi cine ești.

            Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cu cea mai mare atenție. Talentele mele cele mai mari constau în ceea ce sunt dispus sa primesc de la discipolii mei ca apreciere.

            Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele, dar sunt permanent vânător de comori în căutarea mea veșnică de ocazii noi în care discipolii mei să-și folosească înzestrările, și în căutarea mea constantă pentru acele talente care stau uneori undeva îngropate sub resemnare.

            Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc.

            Unui doctor i se permite să deschida ușa către lumea noastră într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viața renaște în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie.

            Un arhitect știe că atunci când clădește cu grijă, construcția lui va dura secole întregi. Un dascăl știe că dacă va pune dragoste și adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veșnicie.

            Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se înpotriva presiunii ucigătoare, negativismului, fricii, conformismului, prejudecăților, ignoranței și apatiei. Dar am alături de mine mari aliați: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părintesc, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Dragostea și Râsul – toate vin în grabă să se alăture sub stindardul meu.

            Și cui trebuie să mulțumesc pentru această viață minunată și experiență norocoasă, dacă nu vouă, celor care sunteți părinți? Pentru că voi mi-ați făcut marea onoare de a-mi încredința cea mai mare contribuție a voastră la eternitate, copiii voștri.

            Și așa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, plin de aventuri și amuzament pentru că mi-am permis să-mi petrec zilele alături de viitor.

            Sunt un dascăl... și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.”

John W. Schlatter

P.S.-Sunt foarte norocos pentru că am întâlnit mai mulți dascăli decât profesori, dascăli ce și-au pus amprenta pe ceea ce sunt eu astăzi, într-un fel sau în altul. Poate le-am spus cât de mult îi apreciez, sau poate că am păstrat toate laudele și toată aprecierea doar în sufletul meu, dar fiecare are un loc special în inima mea. 

Vă doresc să aveți parte de cât mai mulți dascăli. 

Soarele

Caută să ajungi un soare și atunci are să te vadă toată lumea, acestea sunt câteva cuvinte ce au fost rostite pentru prima dată în urmă cu mulți ani, dar peste care trecerea timpului nu a așternut negura uitării ci a adus darul înnobilării, același dar pe care timpul scurs îl așterne pe un vin bun.

Din păcate, tot mai puțini oameni caută să ajungă un soare, majoritatea preferând să rămână pământeni și să privească spre astru sau să arunce cu pietre și noroi în speranța că îl vor doborî, neștiind că acest lucru este imposibil. Soarele prin definiție este un dar pentru cei care îl văd și îi simt atingerea. Soarele este un binefăcător tăcut, un ajutor venit din sfere înalte, uneori imposibil de înțeles pentru ochiul neinițiat, dar care își va duce la îndeplinire menirea indiferent de piedici și greutăți, indiferent de oponeți și adversari, neașteptând niciodată o răsplată. Pe lângă binele adus celor aflați în raza lui de acțiune, soarele împarte propria sa căldură, aceasta fiind șansa dată celor aflați în apropiere de a păstra o parte din ea, dar mai important, de a împărtăși mai departe căldură.

Dacă soarele vine de la divinitate și oamenii provin de la aceeași forță superioară, de ce nu ar putea fi un om însăși soarele celor din jurul său? Ei bine, ar putea, poate și este. Un astfel de soare își are sălașul într-un anumit spital din Târgu Mureș, într-o anumită secție, în mijlocul anumitor oameni. Un soare care radiază mereu, un om care împarte necondiționat tot ce are, un om care știe că cea mai mare mulțumire pentru sine vine din ceea ce oferi și nu din ceea ce primești.

Acest soare, acest astru mă va lumina și pe mine o perioadă destul de lungă de timp, îmi va oferi căldura lui și chiar dacă nu va știi niciodată cât de mult a însemnat în formarea mea, sper ca într-o zi să îi pot întoarce măcar o rază din cele pe care mi le-a oferit!

Cură de detoxifiere

Mărul din Grădina Edenului ia diverse forme în zilele noastre. Una din variatele sale întruchipări o reprezintă, din punctul meu de vedere, televizorul. Iată-mă de o săptămână fără televizor în casă, iată-mă de o săptămână rupt de lume. Multă lume zice că nu se uită la televizor, dar, în momente de rătăcire tot mai aruncă un ochi la cutia cu maimuțe, dar dacă nu ai o astfel de cutie prin preajmă nu poți ceda tentației, pentru că, ați ghicit, tentația nu există.

După aceste zile în care nu am avut acces la televizor mă simt parțial detoxifiat, curățat și, oarecum cruțat de toată prostia care își face loc în această țară. Lipsa aparatului mă face să mă simt bine, mă face să îmi reconsider timpul și să îl folosesc cu mai multă chibzuință. Știu că multă lume nu poate concepe viața fără televizor, că nu își imaginează o zi fără un talk-show politic, fără un reality show monden sau fără niște inculți care fac din părerile lor reguli general valabile. Vă spun și vă asigur că se poate și nu numai că se poate, ba chiar este benefic trupului, sufletului și minții.

Să nu credeți că am rămas pe un petec de pământ în mijlocul oceanului, lipsit de orice informație de pe mal. Am căutat pe internet doar știrile și evenimentele care m-au interesat, iar în restul timpului am apelat la alte mijloace de relaxare și dezvoltare.  Ca alternative la maimuțăreala publică aveți bibliotecile. Clădirile acelea care par ostile unui ochi îndoctrinat de anumiți formatori de opinie, dar care îți aduc liniștea în suflet și o mulțime de cunoștințe. Unde mai pui că în bibliotecă poți să cunoști oameni deosebiți. Lectura unei cărți în liniștea și căldura căminului personal nu poate fi comparată cu privitul la o bucată de sticlă colorată. Felul în care îți zburdă imaginația în momentul citirii unui roman nu se aseamănă nici pe departe modul în care îți zburdă imaginația în momentul în care te transpui în pielea unor personaje cu o anumită notorietate, dar care sunt goale pe dinăuntru. O discuție cu o persoană dragă, o plimbare în natură, o oră de somn, câteva minute de meditație, toate acestea sunt plăceri mici care aduc satisfacții și beneficii mari dar, care trebuie descoperite.

Stau și mă întreb, merită să ne uităm la televizor? Merită oare să înghițim toată mizeria, prostia și incultura ce apare pe micul ecran când avem la îndemână atâtea mijloace de petrecere a timpului liber, majoritatea fiind benefice pentru noi ca oameni?  Oare ce ne dorim? Eu unul n-am murit fără televizor. 

Epilog

Mult i-am așteptat și mult i-am dorit; mult i-am blamat și mult i-am iubit; mult ne-am dorit să treacă și amarnic regretăm acum! Au fost patru ani din viață, au fost patru ani ce au un rol esențial în definirea noastră ca OAMENI, au fost anii de liceu. Iată-ne ajunși într-un moment în care totul a devenit amintire, toate întâmplările sunt la timpul trecut și regretele ne năpădesc.

În urmă cu un an, o lună sau chiar o săptămână, eram convins că ultimul sunet al clopoțelului va fi o eliberare, un soi de plăcere pentru că drumul spre viitor îmi este larg deschis. Dar, cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, ultima oră de dirigenție a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, și ușurarea s-a transformat intr-o părere de rău și fericirea în durere. Astfel că, ultimele mele cuvinte, ultima cuvântare din liceu, una neplanificată, a fost mult mai scurtă decât ar fi trebuit. Emoțiile astea...

După cum spunea Harriet Beecher Stowe, cele mai amare lacrimi vărsate pe mormintele noastre sunt pentru cuvintele rămase nerostite și pentru faptele rămase neîmplinite. Nu se poate ca după patru ani să nu ai nici un regret, dar se poate să te împaci cu gândul că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a te ridica și pentru a-i ajuta pe alții să se ridice. Faptele rămase neîmplinite așa vor rămâne, dar vorbele încă pot fi rostite.

Sunt conștient că pe timpul liceului am avut numeroase conflicte și probleme, sunt conștient că de multe ori nu am fost pe placul vostru și că v-am enervat, dar, sunt conștient și de faptul că mi-am asumat toate acestea în momentul în care am decis că vreau să fiu într-un post de conducere. Vreau să îmi cer scuze pentru toate neplăcerile create și scandalurile iscate, dar, în același timp, vreau să vă spun că ați fost o echipă minunată și că mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrăm împreună.

Am avut o clasă minunată, cu o susținere deosebită. Îmi amintesc cu mare drag zilele ce au precedat primele alegeri la care am participat; cu același sentiment de mulțumire și bucurie îmi amintesc ziua în care am fost ales să vă reprezint, zilele în care am făcut front comun pentru a „boicota” anumite persoane sau acțiuni, de momentele de distracție, de boxe şi de multe alte „peripeții”!

Au fost perioade grele, au fost momente în care am fost împotriva voastră și v-am ironizat, dar mai multe au fost momentele în care am vibrat la unison și ne-am unit ca două mâini într-un ritual străvechi, au fost furtuni și curcubee. Aceste pante ascendente, ce au urmat unor căderi în gol, au făcut ca acești ani să fie atât de frumoși. Fiecare dintre voi va râmăne în sufletul meu, fiecare are ceva special, ceva numai al lui, ceva care a contribuit la dezvoltarea sa personală și la dezvoltarea grupului.

Pe lângă faptul că am fost mult mai emoționat decât aș fi crezut în ultima oră de dirigenție, momentul în care mi-am citit albumul a fost o combinație între plăcere, mulțumire și regret. Mă bucur și vă mulțumesc pentru ceea ce mi-ați scris. Sunt nespus de mulțumit că am însemnat ceva pentru voi, și sper că v-am ajutat în momentele în care ați avut nevoie. Regret că a trecut așa repede, regret momentele de restriște, dar aceste regrete ne determină să realizăm că s-au legat prietenii și că, peste ani și ani, vom mulțumi cerului că ne-a dat șansa de a fi împreună.

Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă (Maya Angelou). Cu siguranța toate neplăcerile din timpul liceului vor fi date deoparte în viitorul apropiat, dacă nu cumva au fost înlăturate deja. Ceea ce pot să vă spun este că eu am uitat toate neplăcerile, toate conflictele și că pentru mine ați fost și veți rămâne niște oameni minunați, cărora trebuie să le mulțumesc pentru că au contribuit la formarea mea.

Acest ultim paragraf nu este unul de încheiere, ci unul de început. Acum începe un nou capitol în viața fiecăruia, dar, așa cum într-o carte capitolele au legătură între ele, și în cartea vieții noastre vor avea! La bună vedere dragilor!