Acolo este țara mea

Sunt român, trăiesc în România și îmi iubesc țara. O iubesc în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie, o iubesc chiar și când încearcă să îmi dea o palmă și să îmi spună că locul meu e în altă parte, chiar și când se uită urât la mine și își dorește să fie lăsată în pace, o iubesc mereu, pentru că știu că ea nu e rea, pentru că știu că și ea mă dorește și mă iubește, doar că au avut unii grijă să îi pună o mască de care nu mai poate (deocamdată) scăpa.

Și dacă ar fi să plec în lume, dacă ar fi să mă întâlnesc cu un om care nu a auzit vreodată numele țării mele, cum i-aș putea explica unde este și cum arată?

Acolo unde găsești mare, munte, deal, câmpie, deltă, râuri, ape, flori, acolo este țara mea.

Acolo unde vezi oameni frumoși care încearcă să învingă sistemul corupt, acolo este țara mea.

Acolo unde nu este o rușine să spui că ești român, să ridici steagul sau să cânți imnul național fără motiv, acolo este țara mea.

Acolo unde dacii s-au născut, acolo unde civilizația a început să se dezvolte, acolo este țara mea.

Acolo unde sunt atâtea bogații încât aproape orice popor a încercat să ne învingă, acolo este țara mea.

Acolo unde s-au inventat medicamente, avioane, instrumente de scris, acolo unde oamenii muncesc chiar dacă sunt prost plătiți, chiar dacă nu sunt apreciați, chiar dacă o fac doar din ambiție și doar pentru sufletul lor, acolo este țara mea.

Acolo unde a luat naștere Coloana Infinitului, unde s-au născut scriitori ce au marcat lumea, pictori ce au rămas imprimați pe retina mondială, muzicieni care au făcut muzică pentru suflet, acolo este țara mea.

Acolo unde, chiar dacă pare că domnește banul, nesimțirea și aroganța, sunt apreciați oamenii simpli, oamenii care ajută, oamenii care dau din puținul lor altora, acolo este țara mea.

Acolo unde tinerii încep să își deschidă ochii, urechile, sufletele, să discearnă binele de rău prin propriul filtru sufletesc, unde tinerii citesc nu din obligație, ci din plăcere, unde tinerii învață și speră ca într-o zi să folosească tot ce au învățat pe meleagurile natale, acolo este țara mea.

Acolo unde când ieși în natură și începi să vezi ce zace ascuns în inima țării, îți dorești să nu te mai întorci între betoane, acolo este țara mea.

Țara mea este locul despre care se pot scrie cărți, despre care poți să vorbești neîncetat, locul pe care cu cât îl hulești și îl urăști mai tare din cauza unora, începi să îl iubești mai profund și mai sincer.

Și, ca la orice aniversare, trebuie să facem o urare. Îți doresc să te ridici din țărână, să te scuturi de praf și să privești înainte. Să scapi de tot trecutul negru și să păstrezi în amintire doar frumusețea veacurilor de mai înainte. Să fii o sursă de inspirație pentru vecinii tăi și să îi faci invidioși. Îți doresc putere și răbdare pentru a-ți convinge copiii să nu plece, iar pe cei plecați să îi aduci acasă. Și îți mai doresc forță și rezistență, îți doresc și îmi doresc să îi alungi pe cei nevrednici de tine. Să fii frumoasă! Nu uita, eu te iubesc în fiecare zi.

Președintele care unește

„E regulă că nu eșecul în sine înspăimântă, asta trece, se șterge, se uită, te zdruncină doar difuzarea lui, faptul că alții, știind de el, pot să-l țină viu și neîncărunțit.”

FĂNUȘ NEAGU

Dincolo de victoria unuia dintre candidați, sau înfrângerea celuilalt, dincolo de mizerabila campanie electorală și dezbinarea adusă de ea, dincolo de manipulare, furt și violarea bunului simț, alegerile din această toamnă au fost un câștig. Nu pentru partide sau găști de mafioți, nu pentru baroni locali sau politicieni corupți. Alegerile din această toamnă au fost un câștig pentru noi ca oameni, pentru români și pentru România.

Candidatul Victor Viorel Ponta a fost într-adevăr președintele care unește.  A avut forța și voința de a-i aduce pe români la un loc, de a pune umărul la consolidarea simțului civic. El a fost cel care i-a făcut pe români să creadă, el a fost cel care i-a adus pe cei care cred la fel împreună, în stradă. Tot el a fost cel care i-a ajutat pe tineri și le-a dat încredere. Ce exemplu poate fi mai bun decât cel pe care l-am trăit zilele trecute? Mii de tineri din toată țara au ieșit pe străzi strigând că nu îl vor pe Victor Viorel Ponta președinte și schimbarea s-a produs.

Ei bine, adevărata schimbare nu cred că este una de suprafață, nu este schimbarea președintelui, ci mai degrabă schimbarea unei mentalități, sau mai bine zis conștientizarea faptului că politicienii sunt angajații și slugile noastre, nu invers și că nimeni nu este de neînlocuit, sau imposibil de dat jos dintr-o funcție. Trezirea spiritului civic și a dorinței de schimbare, scoaterea poporului din letargie, asta a fost adevărata schimbare pe care a adus-o anul 2014. În această toamnă s-a văzut că dacă tinerii vor schimbarea o pot aduce, ba mai mult, o pot aduce fără violeță.

Pentru această schimbare de percepție, pentru această trezire la realitate trebuie să îi mulțumim candidatului Victor Viorel Ponta. Fără el și campania lui mizerabilă nu ar fi fost posibil, poporul ar fi fost în continuare adormit.

Domnule viitor fost premier și viitor fost președinte de partid, vă mulțumim pentru că ne-ați unit. Păcat că această unire nu a fost în beneficiul dumneavoastră. 

Vă simțim disperarea

„Nu sunt admiratorul celor care în discuțiile de idei, în loc să răspundă cu argumente, coboară dialogul în domeniul defectelor fiziologice și încearcă să-și descalifice adversarul mânjindu-l. Într-o discuție polemică pe teme grave, preopinentul poate fi învins numai odată cu ideile pe care le susține.” 

MARIN PREDA

Exact asta am văzut în această campanie electorală. O lipsă totală de dezbatere, o lipsă totală de zbatere pentru voturi. Totul s-a rezumat la jigniri și acuze, la încercarea de a manipula, fura și cumpăra voturi. Nici o luptă de idei, nici o discuție serioasă, nici măcar un dialog în care să nu fie pomenit viitorul fost președinte.

Așa ar trebui să arate o campanie electorală? Din punctul meu de vedere nu. Haideți domnilor cu ceva solid, cu un plan pentru țară, cu o strategie. Haideți cu promisiuni fezabile, convingeți oamenii că este bine să muncească și că pomana primită de la stat nu are nici o valoare. Nu mai încercați să mințiți electoratul că până la urmă se prinde.

Într-o țară cu vreo 16 milioane de locuitori al cui președinte vreți să fiți? Al hoților și al baronilor? Al moșierilor și al tâlharilor? Sau al tuturor oamenilor? Pe mine nu mă reprezintă un om care nu știe să se promoveze altfel decât jignind și acuzând. Cum rezolvăm treaba asta? Sau pe mine nu vreți să mă reprezentați? Dar ce vă faceți dacă aflați că mai sunt mii ca mine?

Se poate să am eu idei înapoiate sau proaste, dar a fi conducătorul unei țări nu înseamnă să ai doar drepturi, înseamnă să ai și obligații. Și când zic obligații nu mă refer la obligațiile față de hoții din partide, ci față de oamenii care te-au votat sau nu, dar care alcătuiesc populația respectivei țări. Sunteți pregătiți să fiți judecați în piața publică? Sunteți pregătiți să răspundeți la întrebările alegătorilor? Eu cred că nu, iar asta este cel mai trist.

De ce vă arătați disperarea? Credeți că nu se vede? Doar cine nu vrea nu o vede. Ați ajuns să faceți propagandă peste tot, inclusiv în biserici. Ați ajuns să violați ochii și urechile românilor în speranța că vă vor vota. De unde aveți fondurile pentru campanie? Milioanele de fluturași, sutele de mii de plase electorale, milioane de sms-uri trimise. De unde? Sper că nu sunt din contribuțiile mele, ale părinților mei, ale prietenilor mei, ale românilor. Până unde veți merge cu josnicia? Dacă acum faceți așa, după ce veți fi ales cum va fi?

Dacă sunteți așa de siguri pe reușita dumneavoastră, pe susținerea românilor, am și eu o propunere. Haideți ca de la viitoarele alegeri să punem pe fiecare buletin de vot câte un chenar în care să scrie nici unul dintre candidații de mai sus. Ce ziceți? Aveți curaj? 

Vă vând la kilogram

„Sunteți bogat, credeți că nimic nu se împotrivește banului. Banul e intr-adevăr ceva. Dar, cu banii nu poți cumpăra decât oameni, după câte spun doi-trei inși tari în meseria noastră. Și există lucruri la care nici nu te gândești și pe care nu le poți cumpăra!... Nu poți mitui întâmplarea.”

A ajuns omul să nu mai valoreze nimic? A ajuns votul unui om să fie doar de umplutură, doar marfă de tarabă? Cum se poate așa ceva? Cum puteți face asta?

Îi văd pe stimabilii candidați la prezidențiale cum fac alianțe și trocuri, cum unul cere și altul dă, cum se înțeleg și cum își împart țara de parcă ar fi moșia lor. Voturile acumulate de un candidat, chiar dacă sunt puține, chiar dacă nu depășesc numărul de semnături necesar înscrierii în cursa electorală, au devenit peste noapte ceva numai bun de negociat și de vândut. Mă întreb și vă întreb, nu vă interesează ce cred românii, nu vă interesează ce cred cei ce v-au votat?

Un om care ți-a acordat votul ți-a acordat încrederea, se baza pe tine, tu reprezentai schimbarea, binele, speranța. Nu văd cum ai putea să vinzi încrederea și speranța, nu văd cum poți să vinzi ceva ce nu exista material. Tot așa, nu văd cum poți să îl pupi pe cel pe care până mai ieri îl huleai și îl amenințai, al cărui program electoral este total opus față de al tău.

Pe alegător l-ați întrebat dacă vrea să își vândă votul? L-ați întrebat dacă este de acord cu înțelegerea dumneavoastră? Sau încercați să vindeți ceva ce nici măcar nu aveți?

Când încerci să vinzi ceva ce nu ai se cheamă că încerci să înșeli pe cineva. Întrebarea este pe cine înșelați dumneavoastră? Știu că veți spune că mișcările sunt tactice, că faceți totul pentru binele alegătorului dumneavoastră, că încercați să îl ajutați chiar dacă nu sunteți câștigătorul alegerilor. Nimic mai fals. Vă urmăriți doar interesele mizere și uitați din nou de cei care v-au votat, transformați omul în marfă și îl vindeți la kilogram. Rușine!

De ce merg la vot

Pentru că e dreptul meu și au murit oameni pentru ca eu să pot pune ștampila pe numele celui în care cred sau pentru ca eu să îmi pot anula votul.

Pentru m-am săturat să mă reprezinte în lume aceeași hoți, pungași, mafioți, inculți, incapabili. 

Pentru că vreau să taxez nesimțirea, furtul, tâlhăria, mârlănia, mizeria, prostia, prostirea, minciuna. 

Pentru că vreau să le arăt stimabililor candidați că nu e nevoie să vină la ușa mea cu punguța pentru ca eu să  merg la secția de votare.

Pentru că m-am săturat ca reprezentanții poporului să fie de fapt reprezentanții pensionarilor și ai asistaților social. 

Pentru că sunt tânăr și consider că e imoral să cer schimbarea dar să nu particip la ea. 

Pentru că e singurul moment în care pot să îi tăvălesc pe jos, pot să le dau emoții și pot să îi fac să se teamă de mine și de ștampila mea. 

Pentru că nu vreau să îmi mai fie rușine de cei care sunt la conducerea țării. 

Pentru că vreau ca votul meu să reprezinte interesul meu și nu al altora.

Pentru că îmi pasă de mine, de părinții mei, de prietenii mei, de compatrioții mei. 

Pentru că am dreptul să sper la un viitor mai bun și obligația să fac tot ce pot pentru a-l obține. 

Pentru că vreau să dau un exemplu celor care cred că votul lor nu contează. 

Voi, cei care credeți că a vota este ceva lipsit de sens, lipsit de importanță și că votul vostru nu are valoare, voi, cei care locuiți în această țară și beneficiați de tot ce are ea mai bun, dar nu vreți să o ajutați să respire, voi, cei care stați acasă și vă exprimați mânia doar în spațiul virtual, voi, cei care sunteți orbi, chiar nu vă dați seama că asta este intenția lor? Nu vedeți că ei vor să stați acasă? Nu au nevoie de votanți cu un IQ ridicat, nu au nevoie de cineva care să le strice planurile. Nu trebuie să mă credeți, gândiți-vă doar că pensionarii la poarta cărora a ajuns sau nu cineva cu o punguță colorată, alți oameni care nu pot discerne binele de rău, sau pur și simplu sunt prea ignoranți pentru a face asta, cei manipulați, membri de partid și asistații social vor merge la vot. Vă rog să vă gândiți la asta și să mergeți duminică la secțiile de votare. Mergeți că să le dați o palmă, să le stricați toate socotelile și  să îl alegeți pe cel care vă reprezintă. 

„Viitorul mEU contează!”

O poză de pe facebook mi-a atras atenția. O tânără are în brațe o planșă pe care scrie „Viitorul mEU contează! Ai grijă ce VOTezi!” Mă pregăteam să o felicit pentru atitudinea civică, pentru conștientizare și pentru implicare, pentru că încearcă să îi determine pe oameni să meargă la vot și să taxeze nemernicia, nesimțirea, hoția, lipsa de interes și toate celelalte plăgi ale „reprezentanților”  noștri. Noroc că am privit poza mai atent și am văzut că pe acea planșă era și emblema unei alianțe politice.

Mă întreb și vă întreb, înțelege un tânăr de sub optsprezece ani politica? Realizează oare că cei pe care îi susține sunt cei care de douăzeci de ani jefuiesc țara? Sau este doar o marionetă în mâinile celor mai mari, avizi de putere și dornici de simpatizanți, indiferent de vârstă, nivel de pregătire și de înțelegere?

Oare asta să fie politica în ziua de azi? Așa de jos a ajuns demnitatea omului? Nu este zi să nu văd tineri care își declara simpatia pentru un anume partid, tineri care se ceartă cu alții asemenea lor, tineri care cred cu tărie într-un candidat și refuză să vadă ce a făcut acel om până în momentul campaniei electorale.

De ce vă spulberați singuri viitorul? De ce nu încercați să creșteți, să vă întindeți aripile și să zburați, să cercetați, să descoperiți și să susțineți adevărul și dreptatea? Vă lăsați sufletele în mâinile unor oameni care nu dau nici doi bani pe voi și care vă vor uita în prima zi a noului mandat. Așa vreți să creșteți? În colivie? Cu ochii închiși?

Cei care acum sunt doar mase de manevră, cei care sunt susținători înfocați vor crește și vor crede cu tărie în aceeași hoți și tâlhari, vor închide ochii în fața furtului, își vor da și ultimul leu pentru cineva care le promite un trai mai bun, chiar dacă sunt conștienți că promisiunea nu are acoperire. Așa cum cresc, vor ajunge la bătrânețe, la o vârstă la care vor da socoteală. Nu mie, nu candidatului x sau y, nu României, vor răspunde în fața copiilor lor și a propriei conștiințe.

Vei mai avea curajul să stai în fața copiilor tăi și să afișezi o planșă în momentul în care toată țara va fi în ruină? Vei crede în aceleași valori? Vei susține în continuare hoția, nesimțirea, indobitocirea nației, promovarea inculturii, uciderea talentelor? Ar fi bine să conștientizezi că viitorul tău contează și că leprele care sunt acum la cârma țarii nu ar trebui să facă parte din el, iar dacă nu poți discerne binele de rău și nu ai nici măcar drept de vot ar fi mai bine să stai în banca ta, nu să țipi în gura mare că îl vrei pe x sau pe y președinte.

Români, ieșiți la vot! Dar nu uitați să luați cu voi demnitatea și conștiința.

Mase de manevră

„Cărțile, în mod fizic, se distrug. Bibliotecile pot fi luate de vâltori. Dar în acele clipe, în conștiința oamenilor, opera de artă își arată consecințele fără greș: ea a cultivat în oameni curajul, spiritul de sacrificiu, solidaritatea, abnegația, bravura, eroismul și înfruntarea bărbătească a morții.”

MARIN PREDA

Cred că poporul român este unul căruia îi place să sufere, să își facă rău și apoi să își plângă de milă, fără a face nimic pentru a-și schimba soarta. Suntem un popor de cercetători care fac mereu experimente, un popor care distruge mereu câte o bucățică din sufletul său și al apropiaților, iar la finalul experimentului se plânge că suferă. Cum să nu suferi când te automutilezi?

Am înțeles de multă vreme că dragii noștri conducători promovează și susțin mediocritatea, că nu vor ca elitele să existe, și dacă există nu vor să ajungă în apropierea lor pentru că le pun în pericol afacerile. Ce nu pot să înțeleg este permanenta greșeală a românilor, neîncetata alegere proastă sau lipsa de alegere, spiritul de turmă și prostia colectivă. Nu pot să înțeleg cum niște oameni care într-o zi ar trebui să fie cei care conduc România, niște oameni care au acces la toată informația din lume și au libertatea de a se opune oricui aleg să rămână în continuare în noroi.

Într-un colectiv este suficient ca un om cu o oarecare putere de convingere să dicteze ceva pentru a fi urmat de prostime. Calitățile și competențele pălesc în fața prieteniei  sau a disprețului pentru celălalt.

Ce se întâmplă cu liberul arbitru? Unde vă este capacitatea de a discerne binele de rău, performanța de mediocritate și inteligența de prostie? Unde vă sunt „curajul, spiritul de sacrificiu, solidaritatea”? Sunteți îndopați cu tot felul de gogoși și vouă vă place, dar în momentul în care vedeți că alegerea voastră, sau lipsa de alegere a fost proastă vă plângeți. Din punctul meu de vedere nu aveți dreptul la cuvânt. În momentul în care ați respins calitățile unui om sau ați votat împotriva cuiva, nu pentru cineva, v-ați pierdut orice drept, v-ați pierdut coloana vertebrală, ați renunțat de bună voie la calitate și ați ales mediocritatea.

Dar ce veți face în momentul în care veți ajunge într-un mediu în care singurul criteriu de selecție va fi meritocrația?

Ar fi păcat să muriți cu gândul că toată viața ați fost doar niște mase de manevră. Poate vă deschideți și voi ochii. 

Amnistia salvează România

„A gândi că totul ne e permis, în absența unei divinități care ne-ar pedepsi, nu înseamnă că scăpăm de pedeapsă. Pierim prin propriile noastre fapte, care declanșează în lume, fără a le mai putea opri, dezordini colosale, care năvălesc apoi asupra noastră cu forța implacabilă a catastrofelor naturale. Să ne purtăm deci bine ca să nu zdruncinăm un echilibru (creat cu trudă de civilizația noastră), între instinct și rațiune. Și să nu exaltăm puterea nici a instinctelor, nici a rațiunii, sau să le negăm pe rând.”

Marin Preda

Apar în presa națională tot mai multe scrisori deschise adresate politicienilor, acestor stâlpi ai societății, acestor piloni de onestitate, cinste, rațiune, respect, bun simț, acestor martiri ai neamului, acestor hoți ordinari, tâlhari, canalii și lichele. Oare mai pot să doarmă bine noaptea? Oare mai pot legifera hoția și prostia? Cred că îți trebuie o oarecare tărie de caracter că să reziști în fața atâtor acuze, sau o fi doar nesimțirea.

Văd că totul se amnistiază. Legile nu se abrogă, nu se schimbă, doar se suspendă o perioadă scurtă de timp. Traseismul politic nu mai este blamat, însușirea de valori necuvenite a devenit normală, școala a devenit o pepinieră de proști, de mase de manevră în perioadele electorale.

Am și eu o propunere, hai să mai dăm o amnistie, doar suntem în democrație ceea ce înseamnă că suntem egali și ar trebui să beneficiem toți de pomenile electorale. Dragi conducători ai țării, vă propun să facem o lege a amnistiei pentru studenți. Știm că nu vă pasă de cei care fac școală de bună voie, de cei care își petrec timpul cu cartea în mână pentru că ei reprezintă un pericol, dar puteți face o concesie acum în speranța că veți obține votul lor (mă îndoiesc). Haideți să amnistiem taxele din facultăți pentru un an. Să îi scutim pe studenți de orice fel de cheltuieli, de chirie, de întreținere, de hrană, îmbrăcăminte și cărți. Haideți să le permitem ca timp de 45 de zile să se mute la ce facultate vor ei fără a da examen de admitere, fără a fi nevoie să își echivaleze studiile; sau să aleagă ce note vor să aibă la examenele pe care le-au dat deja. Ce ziceți dacă pentru 45 de zile i-am lăsa pe studenți să își aleagă ce post public doresc ei? Ar fi foarte interesant să vedem cum veți fi dați jos. Tot în legea asta de amnistie propun să îi includem și pe părinții studenților. Să îi scutim de plata taxelor și a impozitelor, de plata întreținerii, a ratelor, poate și de mersul la muncă. Habar nu aveți voi cât de mult trebuie să muncească un om obișnuit pentru a-și întreține copilul la facultate.

Poate nu sunteți de acord cu legea asta, poate vi se pare aberantă și nesimțită. Așa ni se par și nouă legile pe care le dați. Ordonanțele de urgență venite în moment de calm, în moment în care ritmul vieții este același denotă doar disperarea și frica, frica de a nu pierde puterea. Aflați de la mine că o veți pierde, și voi cei ce guvernați acum, și cei ce sunt în opoziție, dar nu se opun niciunei inițiative nesimțite și absurde (doar uneori și atunci doar de gura lumii). Iar când veți pierde puterea și veți ajunge în mijlocul oamenilor ce le veți spune? Că ați greșit și vă pare rău? Nu există varianta asta!

Toată țara așteaptă momentul în care veți beneficia de o nouă lege a amnistiei, o amnistie de la libertate pentru cel puțin un sfert de secol. 

Digestiv electoral

Cu toate că următoarele rânduri au fost puse pe hârtie în 1893 nu și-au pierdut încă însemnătatea. Le consider un manifest adresat întregii clase politice, adresat acelora care se joacă cu banii, destinele, viețile și nervii românilor, traseiștilor politici, celor care legiferează hoția și prostituția sufletească, celor care își permit să facă din țara asta locul lor de joacă și câmpul lor de luptă, loc unde poporul român este așezat în ultimul rând și de unde va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la eșafod. 

Mă revolt și manifest împotriva unor legi abjecte, împotriva unor oameni și partide fără nici un Dumnezeu, împotriva copiilor de liceu care strâng semnături pentru anumiți candidați fără a înțelege măcar ce fac, împotriva celor mulți și proști care pun ștampila unde li se zice, împotriva celor care consideră că a sta deoparte este o virtute și o faptă demnă de admirat, celor care pun umărul într-un fel sau altul la deconstrucția acestei țări.

POLITICĂ

I.L. CARAGIALE

LEGEA MAXIMULUI

„Destul!

Națiunea este sătulă de turpitudinile, mișeliile, jaful, corupția, infamia, trădarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloșia și scârba acestui, regim poreclit conservator, regim vitreg și căzut, corupt și corupător, infam și infamant. Națiunea e sătulă: Destul!

Ce vor oamenii strigoi, ieșiți din tenebrele reacțiunii la lumina zilei? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, chinoros și sânge?

Vor oare să arunce țara pe calea disperării, pe calea deznădejdii, pe calea exasperării, pe calea celor mai extreme mijloace de rezistență? O vor aceasta? Să ne spună.

Până atunci le zicem încă o dată: destul – Națiunea e sătulă de faptele voastre!”

Provocarea cărților

Cărțile, pătrate de hârtie, munți de informație, surse de inspirație, sau cum vreți să le spuneți sunt scrise pentru a fi citite și pentru a inspira. Consider că e un sacrilegiu să nu citești, dacă ai fost învățat să faci asta. Este ca și cum ai înceta să umbli sau să vorbești.

Să citești este frumos, să împarți cu altii idei, să pornești dezbateri pe baza a ceea ce ai citit, să îndemni lumea să citească, să îi îndrumi pe cei din jurul tău spre cunoaștere este ceva divin. Noua mișcare de pe facebook mi se pare cel puțin inspirațională, așa că, invitat fiind să particip voi face o listă a cărților ce m-au impresionat și m-au marcat, într-un fel sau altul.

1. Cartea gesturilor- PETER COLLETT   „Niciodată să nu vă încredeți în impresia generală, dar concentrați-vă asupra detaliilor.”
2. Despre omul frumos- DAN PURIC  „Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el țâșnește, în aparență, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor și-ți persistă în suflet toată viața, ca o icoană.”
3. Supă de pui pentru suflet- JACK CANFIELD, MARK VICTOR HANSEN  „Niciodată nu-ți vinde inima. Întotdeauna ascultă-ți instinctele și află că toate răspunsurile de care ai nevoie  se găsesc în tine.”
4. Hoțul de cărți- MARKUS ZUSAK  „Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăște, un băiat care te iubește.”
5. Viața lui Freud- IRVING STONE  „O privire retrospectivă în timp seamănă cu mersul înapoi: cu spatele vezi mai bine lucrurile pe lângă care ai trecut, însă riști să te lovești de ceva.”
6. Strălucirea și suferințele curtezanelor- HONORÉ DE BALZAC  „Ne evidențiem în fiecare zi, făcându-ne datoria.”
7. Crimă și pedeapsă- FEODOR DOSTOIEVSKI  „Eu am o singură viață și ea n-are să se mai repete niciodată; nu vreau să aștept «fericirea generală». Vreau să trăiesc eu!”
8. De ce iubim femeile- MIRCEA CĂRTĂRESCU  „Nu poți face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl ești.”
9. Despre frumusețea uitată a vieții- ANDREI PLEȘU  „Capacitatea de a sluji cu distincție și dăruire interioară, știința înaltă de a fi util - iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnității.”
10. Unsprezece minute- PAULO COELHO  „Ființa umană poate îndura o săptămână de sete, doua săptămâni de foame, mulți ani fără acoperiș, dar singurătatea nu o poate îndura.”
11. Forța minții- DR OLIVIER DE DE LADOUCETTE  „Un simplu act de compasiune este capabil să ne mărească imunitatea.”

Titlurile sunt așezate într-o ordine aleatorie. Fiecare dintre aceste cărți au însemnat ceva pentru mine, fiecare a reprezentat o cărămidă sufletească și una morală. Cele de care nu am amintit nu înseamnă că au fost nefolositoare sau inutile, pentru că nu am citit o carte despre care să cred asta și nici nu știu dacă putem afirma așa ceva despre o carte, dar am considerat că lista conține suficiente titluri. Alte titluri vor fi amintite cu altă ocazie.

Citiți, citiți, citiți! Veți avea doar de câștigat. 

Fidelitatea față de țară este sacră

„Fidelitatea față de țară este sacră.”

Constituția României, art 54, alin 1

Din punctul meu de vedere în România sunt trei tipologii de oameni: cei care își iubesc țara, cei care sunt indiferenți și cei care o urăsc. Este normal și natural ca populația să fie divizată, stratificată și împărțită. Îngrijorător mi se pare că majoritatea oamenilor din structurile de conducere fac parte din ultimele două categorii. Oameni care nu dau doi bani pe țară, pe locuitori și pe cei care i-au votat. Oameni care ar face orice pentru bani, oameni fara nici un căpătâi.

Cum îți demonstrezi fidelitatea față de țară, bunul simți și respectul față de cei care te-au votat cândva, față de cei care fac si aplică legea în momentul în care, abia ieșit pe ușa penitenciarului tu susții că ar fi nevoie de o lege a grațierii?

Cum te declari un iubitor de neam și țară, un reprezentant de seamă al românilor, al tuturor românilor, când tu ieși cu declarații de presă menite să dezinformeze, să manipuleze și să atragă doar electoratul slab, cel care nu înțelege ce se întâmplă și crede orice bazaconie? Mi se pare inadmisibil să îți bazezi discursul doar pe părțile negative ale competitorilor tăi. Ar fi de bun simț să adopți o atitudine impațială și să nu contești deciziile instanțelor de judecată mai ales dacă ești, să zicem, prim-ministru.

Cum poți să îți spui jurnalist în momentul în care dezinformezi și minți cu nerușinare? Cum rămâne cu etica? Sau să fie lipsa bunului simț? Dacă mâine vei fi nevoit să lucrezi la concurență ce o să faci? O să îți schimbi brusc discursul? Poate va funcționa în fața celor slabi, a celor care uită repede, a celor care nu dau doi bani pe nimic, dar pe mine cum mă vei convinge? Sau nu ai nevoie să te ascult?

Se apropie cu pași repezi campania electorală și sunt curios cât de departe veți merge, cât de mult o să vă respectați alegătorii și țara. Veți da dovadă de fidelitate față de țară? Rămâne de văzut, dar eu sunt sceptic. 

Partidul Bunul Simț și al Responsabilității

„Prea mulți zei, prea multe crezuri,

Prea mulți pași bătuți în vânt

După simpla bunătate

Plânge acest trist pământ.”

Ella Wheeler Wilcox

Așa cum am mai spus cred în România frumoasă, în România puternică, în România celor care vor și pot să facă ceva. Cred cu desăvârșire că sunt tineri care au puterea și dorința de a lăsa urmașilor  o țară mai bună, o țară prosperă și frumoasă, în care să fie promovate valorile și cultura.

Urmăresc știrile și văd ce dezastru este în zilele noastre. Văd cum oamenii sunt voit dezinformați, cum se spală creiere, cum se vând și se cumpără suflete. Văd jurnaliști care pun umărul la distrugerea propriei țări, văd oameni care pentru bani și-ar vinde și pielea de pe ei. Oameni care acceptă o afirmație ca pe un adevăr absolut și merg înainte cu ochii închiși, oameni care nu mai au nici un crez, nici o năzuință, nici o speranță în afară de zeii pământeni pe care singuri i-au încoronat și care încearcă să îi lase goi pe dinăuntru. A accepta o informație fără a-i verifica sursa, fără a asculta alte păreri și fără a o trece prin filtrul personal mi se pare o crimă.

Văd că este la modă să ieși la plimbare, văd că este la modă să instigi la violență și ură națională. Când justiția se mișcă prea încet e o problemă, când își face treaba prea repede nu este bine. Regimul de detenție este perceput ca o vacanță și orice îngrădire a drepturilor este un atac la drepturile omului. Oameni trecuți bine de prima tinerețe, oameni care nu mai au de ce să decidă pentru țara asta, oameni ușor de manipulat, oameni care iși manifestă lipsa de cultură și educație prin scandări și pancarte ies în stradă pentru a susține o șleahtă de hoți, de huligani, de indoctrinați și îndoctrinatori.

Un atac la siguranța națională este și mișcarea pe care o fac partidele. Acceptarea în structuri a tinerilor care nu au nimic de spus, a unora care cred orbește tot ce li se spune și nu au nici puterea, nici voința de a se opune, recrutarea de membri care și-ar da viața pentru o ideologie pe care nu o înțeleg și pentru niște oameni care fură, mint, plagiază și dezinformează, dar care dispun de singurul lucru după care ei tânjesc (banii) constituie un act de terorism împotriva propriului neam.

Vreau să fac o propunere celor cu ochii și mintea deschisă, celor care nu au ca scop îmbogățirea materială, celor cărora le pasă de ei, de aproapele lor și de țară. Propun să înființăm un partid. Partidul Bunului Simț și al Responsabilității. Nu se depune nici o cerere de adeziune și fiecare poate să își creeze o filială. Nu veți câștiga nimic material, dar veți ajunge să vă îmbogățiți sufletul. La început vom fi puțini membri, dar pe parcurs vom ajunge să conducem țara!

Contabilitate

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,

Câteva momente când era să fim frumoşi,

Câteva momente când era să fim geniali.

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)

Toate acestea fac un viitor luminos-

Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de an de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere

A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă

Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi ţinem una,

Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

Marin Sorescu

Acum un an eram în parte trist și în parte entuziasmat că urma să îmi încep viața de student. Acum mă aflu la sfârșitul primului meu an universitar, mă aflu la un an distanță de acele gânduri și la mult mai mare distanță de cel care eram înainte de a începe această călătorie.

Am avut un an plin de emoție, suferință, bucurie, plin de momente geniale și presărat cu momente foarte nasoale. A fost un an în care am învățat multe lucruri despre mine și despre alții, despre cum reacționează persoanele în diverse situații și despre ce este bine să faci și ce este mai puțin bine.

Au fost 28 de săptămâni de cursuri, 8 săptămâni de sesiune, 7 examene, 8 verificări, câteva seminarii. Între acestea am petrecut la mine, la fete, pe terasa lui Vicențiu, în club, în parc, în pub, peste tot unde s-a putut. Am cunoscut multe persoane și destui oameni. Mi-am făcut cunoștințe  dar și prieteni. Împreună cu ei am râs, am plans, am bârfit, am făcut tone de poze, am dat check-in de peste tot, am ajuns omul care face selfie-ul, am făcut cam tot ce se putea. Am realizat că oricât am fi de dornici de petrecere nu putem abandona cu totul ceea ce facem, oricum vom discuta despre chestii medicale.

Am învățat să dorm în 3 ore cât aș fi dormit în 10, am învățat să semnez și să fac mai multe lucruri în același timp. Am învățat să învăț și să citesc. Am redescoperit plăcerea cititului și bucuria pe care acesta ți-o aduce în momentele de maximă încordare. Am vizitat ștrandul de cele mai multe ori noaptea pentru că ziua era dedicată studiului, am străbătut tot orașul pe role, am găsit scurtături (mai scurte sau mai lungi), am umblat prin ploaie, am văzut orașul la orice ora posibilă.

Am simțit pe propria piele cum e să pleci de acasă, cum e să te autogospodărești și cum e să ai colegi noi de apartament. Cum e să faci totul împreună, cum e să te cerți și să te împaci. Ne-am dezvoltat abilitățile în bucătărie și am învățat să facem totul rapid și eficient, de la curățenie până la micile reparații din casă. Am făcut planuri pe care nu le-am respectat și am făcut lucruri neplanificate. Am avut un an foarte interesant.

Am simțit cum e să fii descurajat de cei care ar trebui să nu o facă, am simțit cum e să ai profesori care să își pună sufletul pe tavă pentru tine și cum e să înveți doar de dragul celui care îți predă. Am trecut de la agonie la extaz în cateva secunde, m-am bucurat și m-am întristat. Am luat 10 și am picat, am fost cel mai sigur pe mine și cel mai descurajat. 

Pe lângă petreceri, studiu, cursuri și relaxare am făcut voluntariat. Am învățat să ajut omul necondiționat și să mă pun în slujba lui chiar dacă e nesimțit sau arogant. Am văzut o mulțime de cazuri rezolvate cu succes, dar și unele pentru care nu s-a mai putut face nimic. Am învățat într-un an petrecut la SMURD mai multe decât aș fi învățat în câțiva ani de studiu și nu mă refer doar la partea medicală. Am avut șansa de a fi îndrumat de cei mai buni, de adevărați profesioniști, de oameni cărora le pasă de alții și care vor să inspire. Am pierdut zile și nopți, dar am căștigat suflet. 

Intenționat am păstrat partea cea mai importantă pentru final. Fie că am fost fericit, trist, obosit, entuziasmat sau descurajat, fie că eram pe punctual de a ceda sau pe cel mai înalt munte al ambiției am avut mereu parte de o vorbă bună sau un sfat din partea familiei. Dacă nu eram susținut sufletește de acasă nu aș fi reușit să trec peste acest an, nu în modul în care am făcut-o. Cred că este una din cele mai importante lecții pe care am primit-o.

Acum că trag linie am avut un an bun, un an care m-a călit și m-a făcut să văd viața altfel, un an memorabil.

Mulțumiri tuturor, părinți, prieteni, profesori, celor de la SMURD, celor care au venit și au plecat, dar mai ales celor care au venit și au ales să rămână.

Vacanță plăcută!

Va urma 

Sinuciderea ambiției

„Faptul că o idée este acceptată de un numar mare de oameni nu constituie o dovadă a validității ei.” 

Dan Brown

De câteva zile apare întruna pe facebook o poză cu Bill Gates în care se spune că acesta nu și-a luat toate examenele și a ajuns să dețină Microsoft-ul, iar colegul lui care și-a luat toate examenele a ajuns să muncească pentru el. La început am zâmbit, dar mai apoi m-am îngrozit. Mi se pare o dovadă de inconștiență și o totală lipsă de respect față de tine însuți să te complaci în propriul eșec, să te consolezi cu gândul că undeva, cineva a reușit să facă miliarde fără a termina o facultate. Consider că acestă limitare, această frână pe care ți-o pui singur în momentul în care dai piept cu insuccesul este cea mai sigură cale spre o prăbușire totală.

Dragii mei, câți oameni cunoașteți voi în această lume care au reușit ce a reușit Bill Gates? 10, 100, 1000? Bine, dar noi suntem peste 7 miliarde. Restul ce credeți că au făcut? Eu zic că au muncit, că și-au sacrificat zile și nopți învățănd pentru un examen, că au renunțat la confortul propriu pentru a fi mai aproape de îndeplinirea unui vis.

Succesul nu vine niciodată dacă stai cu mâinile în sân. Credeți voi că acel om care a reușit să ridice un imperiu fără a termina o facultate nu a muncit? Cu siguranță a muncit și s-a sacrificat mai mult decât vă puteți imagina. Nu a stat să dea share pe facebook unor poze din care reiese cât este de frustrat și cât de mult își plânge de milă în speranța că se va găsi un om care să îl compătimească și că succesul se va îndura să vină și pe strada lui.

Nu vă mai puneți singuri bețe în roate. 

Vă mulțumim că ați încercat

„Dar mai cred că într-o zi

aspru din furtună

neamul meu se va trezi

cu securea-n mână”

Radu Gyr

Știe toată lumea că România se confruntă cu o mulțime de lipsuri. Este foarte clar că românii nu au cea mai ușoară viață din lume, ba chiar aș spune că sunt unii din cei care o duc cel mai rău din lumea civilizată, dar singurii vinovați pentru starea actuală a lucrurilor sunt ei, românii, de la mic la mare.

Recent am văzut un videoclip în care erau prezentați o parte din românii de geniu, o parte din cei care au revoluționat domeniul lor de activitate. Un filmuleț în care, cimitirul vesel de la Săpânța, falnicele porți maramureșene, mănăstirea Voroneț, sculpturile lui Brâncuși, avionul cu reacție, stiloul, penicilina și alte mari invenții și realizări erau revelate întregii lumi. Cele cinci minute au fost ca o perfuzie cu românitate, asemenea unui medicament menit să trezească sufletul adormit al românilor. Dacă nu citeam comentariile de la acest videoclip aveam doar bucurie în suflet.

Specimene de toate vârstele, de la cei mai mici, până la cei mai mari aveau o singură idee, că țara e pierdută, că tot ce au realizat cei din videoclip e de domeniul trecutului și că pentru prezent și viitor nu se mai poate face nimic. Cum poate să fie un om atât de lipsit de speranță? Cum poate cineva să fie atât de împăcat cu propria soartă și atât de resemnat? Cum se poate să afirmi că toate realizările înaintașilor nu valorează nimic pentru prezent?

Sunteți atât de goi pe interior încât nu puteți să apreciați un seamăn al vostru care a revoluționat lumea. Sunteți ca niște râme care nu văd deasupra firului de iarbă. Vă resemnați și plecați mereu capul, nu aveți pic de mândrie națională și îi lăsați pe toți să vă calce în picioare. Capul plecat sabia nu îl taie, dar peste cel plecat vor trece bocancii acelora care țin capul sus și privesc înainte. Cu ce drept mai stați în această țară? Cu ce drept vă mai numiți români?

Plecați dragii mei! Luați tot ce aveți și plecați! Oricum țara nu va câștiga nimic de pe urma voastră, nu veți produce voi revoluția, nu veți reuși să schimbați nici măcar părticica voastră de lume, sunteți doar niște nume pe o listă. Vă mulțumim că ați încercat să fiți români. 

Băbuța

„După 23 august 1944, când am întors armele împotriva armatei germane, datoria față de țară a fost înlocuită cu dragostea pentru aproapele într-un mod atât de firesc, cum numai un om care nu se lasă copleșit de istorie ci de dragostea  de Dumnezeu poate s-o facă. Armata germană înfrântă pe toate fronturile se retrăgea în dezordine. Iar acolo, în Munții Buzăului, grupuri răzlețe căutau să-și piardă urma. Cei pe care îi avuseserăm aliați până nu demult deveniseră peste noapte dușmani. Datoria față de țară a tuturor era să luptăm împotriva lor. Undeva în marginea pădurii ce cobora direct în malul râului Buzău, la marginea satului mic de atunci care era Nehoiu, locuia o băbuță singură. Și ea, ca tot satul, știa că în pădure, în munți, pe lângă urși, lupi, râși, cerbi sunt soldați germani care se retrag.

De fapt, se și constituiseră grupuri de urmărire care să-i încercuiască.

Dar băbuța, prin firea lucrurilor, nu putea participa la război. Oricum nu-l declanșase ea. Ea doar îl îndura pe tăcute cu acea rezistență surdă în fața vitregiilor, moștenită de la strămoși. Dar într-o zi istoria i-a intrat și ei în gospodărie, obligând-o astfel să-i răspundă. A scos-o cum s-ar zice din veșnicia ei și a pus-o la lucru.

Într-o bună zi de dimineață, căutând în cuibarul ei unde de regulă găsea două ouă, făcute de unica găină, n-a găsit decât un singur ou. Băbuța și-a dat seama că nu-i vreun animal, dihor sau vulpe pentru că i-ar fi mâncat și găina și nici vreun hoț amărât din sat, pentru că atunci i-ar fi furat ambele ouă. Băbuța și-a dat seama ca era un altfel de hoț, unul civilizat. Și atunci ea a făcut un lucru paradoxal. A luat-o împotriva istoriei! Nu și-a mai făcut datoria de cetățean! Adică nu s-a dus la primărie să denunțe faptul că în jurul casei ei s-ar afla trupele înfometate ale Wermacht-ului care o jefuiesc. Ci dimpotrivă, neascultând nici  de morala timpului ei, nici de morala în sine ca datorie, de acel imperativ categoric, de teribilul solen al lui Kant, acel imuabil trebuie, neascultând nici de rațiunea pură și nici de cea practică, nici de imperativele patriotice ale vremii, adică de context, și-a permis să iasă din istorie făcând un lucru cu totul și cu totul neașteptat. A așezat a doua zi lângă singurul ou rămas în cuibar, o sticlă cu lapte. Apoi în altă zi o bucată de pâine, niște mere și chiar și o bucățică de slănină găsită prin pod. Ea își dădea firesc din puținul ei. Cui? Dumnezeu știe!

Timpul a trecut, istoria s-a schimbat și totul a intrat în uitare. Mai puțin fapta bună a sufletului frumos. Peste douăzeci de ani avea să primească din Germania Federală o scrisoare cu câteva rânduri: «Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața! Vă rămân profund recunoscător… fost ofițer în armata germană.»”

Dan Puric

Câți dintre voi sunteți în stare să o luați împotriva istoriei? Câți dintre voi mai aveți forța sufletească să luptați împotriva mizeriei din zilele noastre, să ajutați un om, să vă ajutați pe voi și să progresați?

Dragii mei, aveți la îndemână cea mai importantă resursă, cel mai valoros material, propriul suflet. De ce nu vreți să înțelegi că schimbarea pe care v-o doriți în jur pornește din interiorul vostru și începe prin schimbarea voastră? Înțelegi că schimbarea de mentalitate pe care v-o doriți nu va avea loc decât atunci când voi înșivă veți face asta. În momentul în care vă veți ridica împotriva concetățeanului vostru care a stat câteva luni printre străini și se crede occidental, dar când trece granița continuă să arunce gunoaie pe jos, reproșând că este mizerie; în momentul în care veți considera că a vă face datoria este ceva firesc și nu un lucru extraordinar; în momentul în care veți renunța la comoditate și veți taxa minciuna, corupția și hoția; în momentul în care veți înțelege că singura investiție sigură este în voi, în ceea ce învățați și în ceea ce știți să faceți, abia atunci va apărea schimbarea atât de dorită în țară.

Ca în orice furtună există raze timide de soare, dar norii nu vor pleca așa ușor. Sunt câteva repere, câteva surse de lumină în întunericul țării, dar nu sunt suficiente. Cu o lanternă nu luminezi o suprafață prea mare, în schimb, câteva milioane de lanterne vor lumina întreaga zare.

Gândiți-vă la voi și la ce vreți pentru viitor. Ieșiți din zona de confort și luptați pentru un viitor mai bun. 

Vrăbiuța

„- Ce frumoasă ești! spune vrăbiuța rândunicii. Ce talie superbă ai și ce negru cu irizări de albastru, ce alb curat pe piept, ce aripi superbe și cu ce viteză zbori! Ce mult aș vrea să fiu și eu, rândunico, ca tine, să ma-nalț până sus, să zbor și eu în țările calde. 

Rândunica nu spuse nimic, așa că într-un târziu vrăbiuța continuă:

            -Știi, eu am doi prieteni, castanul din parc, care mă adăpostește când plouă, are frunze mari și mă pot ascunde și un pensionar care îmi aduce fărâmături. Vine-n fiecare după-amiază. Nu știu ce m-aș face fără el. Vin și niște porumbei sălbatici care mă alungă, dar totuși mă lasă să mănânc la margine. Uite, dacă vrei, într-o zi mergem împreună să mâncăm, îți dau din fărâmăturile mele, numai să mă-nveți și pe mine să zbor ca tine la-nălțime!

            Rândunica își așeză cu ciocul, puțin, fulgii fini din pieptu-i alb, apoi, fără să spună nimic, se ridică precum o săgeată în înaltul cerului.

            -Ce sus zboară! murmură ca pentru sine vrăbiuța. Apoi capul îi căzu trist pe piept.

            -Oare de ce n-a vrut să vorbească cu mine? se-ntrebă ea.

         -Poate pentru că sunt urâtă?!... Pentru o clipă se uită la penele ei. Un cenușiu meschin de culoarea asfaltului.

            -Da, sunt urâtă! suspină vrăbiuța. Apoi își luă avânt și zbură până-n castan. De acolo de sus vedea zilnic lumea. Pe alee, pe sub castan se plimbau oamenii.

            -Uite o pereche de îndrăgostiți! își spuse bucuroasă vrăbiuța.

           Într-adevăr, acolo jos o fată tânără și un băiat se țineau de mână. Băiatul s-a uitat cu grijă împrejur, s-a asigurat că nu-i nimeni, apoi s-a uitat în ochii fetei și a sărutat-o.

            -Așa se iubesc oamenii! își spuse veselă vrăbiuța. Apoi cei doi au plecat. Aleea de sub castan a rămas pentru un timp singură. Nu trecu totuși vreme multă și niște pași ce veneau încet se făcură auziți. Cu greu apăru și stăpâna lor, o bătrânică. Abia mergea, cu privirea-n jos și cu o plasă goală ce flutura în vânt.

            -E bătrânețea! își spuse întristată vrăbiuța.

            Apoi n-a mai trecut nimeni. O liniște profundă se așeză. Doar adierea lină de vară a vântului se făcea simțită. Vrăbiuța se pomeni cumplit de singură. Vântul care-i ridica încet puful de pe piept era singura ei mângâiere. Gânduri triste o străbăteau: Oare de ce nu poate și ea să zboare mult? De ce îi este dat să nu poată vedea și ea alte țări? S-a născut aici și aici pesemne avea să moară! Cum o fi oare în țările calde?

            Dar întrebările astea mari n-aveau răspuns în inima ei plăpândă. Apoi, adormi. Încet, încet începu să viseze. Se făcea că zboară sus de tot, la mare înălțime. Era atât de fericită. Niciodată nu ajunsese în înaltul cerului. Ce mici se vedeau oamenii! Și cu ce viteză zbura. «Parcă aș fi o rândunică!», își spuse ea tremurând de fericire. Nu se mai sătura de înălțime. Zbura sus de tot și de acolo vedea lucruri pe care nu le văzuze niciodată: orașe, râuri, poduri… Toate păreau dintr-o dată mult mai mici, iar ea se simțea mult mai puternica. Viteza devenea amețitoare.

            Aici bunicul se opri din povestit. Întinse mâna tremurândă după paharul cu apă ca să poate să-și ia mica pastilă din cutia lui de medicamente. Nepoțelul se uita la el nerăbdător pentru a afla sfârșitul poveștii.

            -Și cu vrăbiuța ce s-a întâmplat?, întrebă nepoțelul. Ce s-a-ntâmplat cu ea mai departe, s-a trezit din vis?

            -Nu! răspunse bunicul, nu s-a mai trezit niciodată! A zburat atât de sus încât visul ei a devenit realitate! Apoi bunicul tăcu.

            Viața a trecut. Bunicul, între timp, se retrăsese încet din viață, intrând în filele de carte ale altei povești. În schimb, nepoțelul era acum om mare. Crescuse, avea familie, copii. Își trăia viața ca toți ceilalți din jur, neobservând că viața semăna izbitor de mult cu viața vrăbiuței din poveste. Se mulțumea cu fărâmăturile vieții. Dar într-o zi, pesemne atunci când a realizat ce se-ntâmplă, s-a dus cumplit de tulburat la prietenul său cel mai bun să-l întrebe:

            -Crezi că se poate face ceva?

            -Nu! îi răspunse acesta. Suntem condamnați!

            Ca un trăznet căzu în sufletul lui răspunsul prietenului său. Nu spuse nimic, se-ntoarse acasă pătruns de o cumplită tristețe.

            Și totuși în inima lui simți cum crește o forță fantastica și atunci știți ce a făcut?... A scris povestea asta pe care tocmai ați citit-o acum!

              Se spune că de atunci orice copil care citește această poveste capătă o forță tainică.

            Oricum, după toate acestea, cerul s-a umplut de vrăbii ce-au învățat să zboare sus și să devină rândunele. De acolo de sus, de la înălțimea zborului lor, toți cei care au deznădăjduit nu se mai văd. Se vede doar pensionarul, cel care-i dădea fărâmături vrăbiuței.”

Dan Puric

O mică fabulă

„Un bărbat ajunge în cer. I se spune pe dată că toate dorințele îi vor fi imediat îndeplinite. Bărbatul cere ceva de mâncare și i se aduce pe loc un festin magnific. El cere să se distreze și imediat o trupă de actori și muzicieni se produce în fața lui. Apoi spune că are chef să facă dragoste și fără întârziere este înconjurat de femei încântătoare și amabile. Mai întâi, el este mirat de soarta care îi este rezervată. Totuși, după câteva săptămâni, începe să se plictisească și întreabă dacă nu s-ar putea să i se dea ceva de lucru. I se răspunde atunci că poate cere orice în afară de o activitate care să aibă un scop. «Totuși, nu-mi pot petrece timpul distrându-mă, fără să fac niciodată nimic util. Ar fi un adevărat infern!» exclamă el. «Bine, dar unde credeați că sunteți?», i se răspunde.”

Eu cu cine votez

„Singura muniție inexpugnabilă a omului, punctul lui fix în glorie sau în decădere, rămâne respectul de sine.” Radu Beligan

Până mai ieri dorința de integritate teritorială, dorința de apărare a patriei, a istoriei și a frumuseților acestui teritoriu era numit extremism și era condamnat. Lupta împotriva celor al căror scop era doar furtul și îmbogățirea pe seama acestei țări a fost descurajată chiar de cei care ar trebui să apere țara și să îi dorească binele.

Dar ce să vezi?! De ceva vreme atitudinea acestor lichele s-a schimbat. Ei își iubesc țara și se mândresc cu ea, apară valorile și trecutul, ridică în slăvi istoria și pe înaintași, pun pe un postament tradițiile, obiceiurile și portul popular. Într-un cuvânt sunt patrioți, exersează mândria de a fi român.

Oare apropierea cu pași repezi a alegerilor i-a trezit din perpetua letargie? Să fie de vină sesiunile electorale care vin tot mai repede spre noi și dorința de a scoate țara din mizerie? Iubirea pentru popor s-a declanșat așa brusc?

Câtă nemernicie! Câtă nerușinare! Să te folosești de un sentiment atât de nobil ca patriotismul pentru a-ți atinge scopurile mârșave reprezintă formă supremă de manipulare. După ce va trece anul electoral cât de mult vă veți iubi țara? Veți mai avea curajul să ieșiți pe stradă și să urlați în gura mare că sunteți mândri de a fi români? Dar în ochii alegătorilor vă veți uita? Este peste puterea mea de întelegere cum niște oameni raționali pot să creadă așa ceva.

După ce timp de douăzeci de ani ați jefuit țara veniți acum și ne spuneți că sunteți mândri de ea. De ce? Pentru că ați reușit să vă umflați conturile pe seama ei? Sunteți mândri de tinerii pe care ați reușit să îi spălați pe creier și să îi urcați în barcă? Sau sunteți mândri de oamenii care au dus numele țării ăsteia departe? Ei bine, ar trebui să vă fie rușine de acei oameni. Ar trebui să vă ascundeți numai când le auziți numele pentru că nu ați contribuit cu nimic la reușita lor, pentru că nu i-ați susținut, ba mai mult, le-ați băgat bețe în roate. 

Putem să facem un exercițiu de imaginație și să presupunem că mă încred în veridicitatea patriotismului dumneavoastră. Mă bucur că îmi împărtășiți sentimetele, mă bucur că ați găsit calea să ajungeți la sufletul meu de român și vă dau votul meu, dar am o întrebare. După ce mă veți scăpa de omul pe care îl urâți și cu care vă luptați de atâția ani ce veți face? Veți căuta alt vinovat pentru felul în care merge țara?

Jalnic.

Țara în care e anormal să fii normal

„Am muncit de m-am căsăpit tot timpul, ca să supraviețuiesc, nu ca să trăiesc. Nu pot să zic niciodată că în România am trăit. Eu până oi muri, o să spun că am supraviețuit.” Dan Puric

Binele și răul, normalitatea și anormalitatea sunt niște concepte foarte relative, ale căror limite sunt extrem de variabile și de fragile. Totuși în structura omului există un anumit punct de start, o zona limită, de unde lucrurile trec în partea anormală. Mulți ani de comunism, douăzeci de ani de tranziție, hoție și mârșăvie au șters linia trasată cu cretă și au mutat-o departe  sau au uitat să o mai traseze.

Zilele trecute o doamnă a găsit un portofel cu o mie de lei și l-a dus la poliție. Nimic extraordinar, nimic ieșit din comun, un gest de omenie, un gest până la urmă firesc. Dată fiind situația financiară a respectivei un post de radio a ales să o răsplătească înzecit. Și de aici începea o adevărată dezbatere. Trebuia sau nu recompensată?

La început am fost tentat să cred că acea recompensă, care în fond a fost un ajutor umanitar, nu trebuia să existe, dar dacă judec la rece, este foarte bine că a existat. Să facem un exercițiu de imaginație. Câți dintre voi ar înapoia un bun găsit pe stradă dacă ar ști că există posibilitatea să fie răsplătiți înzecit? Câți dintre voi ar spune te rog și mulțumesc dacă ar exista posibilitatea ca bunul sau serviciul de care au avut nevoie să fie gratis? Nu-i așa că toți acei prestatori de servicii, oricum s-ar numi ei, ar fi mai amabili, mai drăguți și te-ar trata ca pe cel care le asigură venitul (ceea ce ești de fapt), dacă cineva ar organiza un concurs pentru angajatul lunii, iar câstigătorul ar fi răsplătit într-un anumit fel? Poate nu ar încerca toți incapabilii să facă o facultate doar de dragul de a avea o diplomă și cu gândul la un venit decent dacă în această țară ar fi încurajată munca, oricare ar fi ea, și ar fi remunerată cum se cuvine.

Acesta e rezultatul tentativelor repetate de a distruge sufletul acestui neam. Acesta este rezultatul anilor în care a fost promovată prostia, incultura și hoția. Când orice reper a fost înlăturat calea dreaptă este greu de găsit. Totuși există șansa de a corecta și a readuce omul pe calea cea bună, chiar și momindu-l cu anumite recompense. Dacă e bine sau rău să recompensezi un gest de normalitate vă las pe voi să decideți. 

„În casa de la țară, în bucătărie aveam o carpetă cusută cu mâna. Era o simplă bucată de cearceaf pe care era cusută stângaci cu acul, cu ață roșie, silueta a doi îndrăgostiți și lângă ei, o pisică. Deasupra scria: <<Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!>>. Artistul care a cusut avea toată buna intenție și chiar toată dragostea, numai că n-a avut destulă ață să o termine! Pentru că el, bărbatul din carpetă n-avea un ochi. Evident, din lipsă de material. Și pisica de lângă ei avea doar trei picioare, al patrulea lipsea cu desăvârșire tot din același motiv. 

Era o lucrare de o naivitate cuceritoare. Dar artistul n-a avut posibilitatea să o termine. Carpeta semăna tragic cu noi, românii, care avem suflet, dar parcă nu putem niciodată să ne terminăm lucrarea. Ața destinului nostru nu ne-a ajuns niciodată pentru a ne împlini. Și așa cum din sufletul nostru nu lipsește dragostea, tot așa din titlul carpetei nu lipsea nici o literă. Parcă pentru suflet a fost ață, dar pentru viața acestui suflet n-a mai ajuns.” 

Dan Puric

Pleacă

„Spune-mi. Mă interesează, dar să nu-mi înșiri banalități. De astea sunt sătul. Sunt în căutarea regatului Adevărului, deși nu mă grăbesc prea tare să ajung acolo. De fiecare dată când pun un picior în fața celuilalt vreau să învăț câte ceva. Dar nu are sens să încerci să mă păcălești, să faci afirmații nefondate, bazate pe documentare sumară. Sunt dispus să ascult oricât de mult ca să fiu convins, dar nu accept să fiu păcălit.” Irving Stone

Uită-te la mine. Ți se pare că sunt interesat de toate minciunile tale? Ți se pare că mă poți cumpăra ca pe o marfă în piață și poți face ce vrei cu mine? Crezi că sunt interesat să mă aliez cu tine doar pentru a trece puntea? Sau vrei să mă plătești doar pentru a mă avea la mână? 

Nu. Nu sunt interesat. Nu mă interesează promisiunile tale fără acoperire. Nu mă încred în vorbele tale fără nici o noimă și fără logică. Nu pot să cred că îmi vrei binele din moment ce îți exprimi solidaritatea, compasiunea și dragostea față de mine doar o dată la patru ani. Nu sunt interesat nici de banii tăi, nici de privilegiile pe care vrei să mi le acorzi și nici de un parteneriat. Nu vreau să știu câte putem realiza împreună pentru că orice contract vom semna va fi anulat după ce voi fi pus ștampila în dreptul numelui tău. 

Da. Doresc să îmi meargă mai bine, dar tu nu faci parte din viitorul meu. Tu nu vei fi acela care va trece alături de mine linia de sosire. Nu vei fi adversarul pe care îl voi ajuta pe traseu și alături de care voi termina cursa, braț la braț ca doi coechipieri. Viitorul meu arată mult mai bine fără banii tăi, fără privilegiile tale, fără tot ce însemni tu. Gloria o voi obține prin munca și strădania mea, fără ajutor. 

Voi crește! Prin educația pe care nu mi-ai dat-o tu, ci părinții mei și dascălii pe care i-am întâlnit în drum. Prin modelele de viață pe care le-am descoperit în cărți și nu pe micul ecran. Prin onestitate, integritate, bun simț și responsabilitate. Prin toate acele calități pe care tu nu le ai și pe care ai încercat să mi le iei și mie. 

Pleacă. Dragul meu politician, pleacă. Lasă-ne să creștem și să ne dezvoltăm frumos, să înflorim. Sunt sigur că ne vom descurca și fără tine. Sunt atâția oameni frumoși care ar fi dispuși să îți ia locul. Dar tot ei sunt aceia pe care îi dezguști prin tot ceea ce însemni tu, motiv pentru care nu vor să facă echipă cu tine. Pentru binele meu, al nostru și al țării, pleacă și nu te uita în spate.

„Niciodată nu-ți vinde inima. Întotdeauna ascultă-ți instinctele și află că toate răspunsurile de care ai nevoie se găsesc în tine. Stai singur un timp. Fii suficient de relaxat pentru a găsi răspunsurile și a le asculta. Găsește ceva care îți place să faci și apoi trăiește o viată care să dovedească acest lucru. Țelurile tale ar trebui să țâșnească din valorile tale și atunci munca ta va radia dorințele inimii. Acest fapt te va opri de la toate distracțiile prostești care nu fac altceva decât să-ți risipească timpul – viața înseamnă timp –  și vei afla cât de mult poți crește în anii care îți sunt destinați. Să-ți pese de oameni și întotdeauna respectă pământul-mamă. Oriunde vei locui fii sigur că ai suficienți copaci în jurul tău și mult cer și pământ.”

Bettie B. Youngs

Omul perete

„Deschideți-vă mintea, prieteni! Tuturor ne e frică de ceea ce nu înțelegem.” Dan Brown

Nu trebuie să fii un mare filozof, psiholog sau om de știință pentru a-ți da seama că oamenilor le trebuie doar pâine și circ, la fel cum nu îți trebuie multe cunoștințe pentru a recunoaște o anumită tipologie de oameni, omul perete.

Omul perete este alb, dar nu la trup, ci la suflet. Este incolor, incapabil să simtă, incapabil să empatizeze și să fraternizeze.

Omul perete este drept, iar prin drept nu mă refer la coloana vertebrală, căci nu are așa ceva. Mă refer la modul în care gândește. Are o gândire stereotipă, programată de forțe exterioare lui și funcționază asemenea unei mașini dintr-o uzină. Indiferent de interferențe acesta își va păstra drumul drept în gândire, fără a lua în considerare că un viraj ar putea să îi aducă numeroase beneficii. Îndoctrinat, îndobitocit.

Omul perete a trecut prin școala ca rața prin apă, fără să își dezvolte simțul critic, fără să își mărească setea de cultură. Cărțile îi sunt inamici, ideile care nu se potrivesc cu ceea ce gândește el sunt, din start, greșite. Gândire critică, dezbatere bazată pe argumente, deciziile luate pe baza unei analize atente a tuturor implicațiilor din prezent și viitor sunt  bazaconii.

Omul perete va fi atras întotdeauna de alți oameni perete. Ei se vor aduna în grupuri mari, alegându-și un șef din rândul lor, sau mai grav, alegându-și ca lider zidar fără studii de specialitate. De cele mai multe ori acesta va modifica peretele după bunul lui plac, stergând experiența generațiilor anterioare și înlocuind-o cu propria sa viziune. Oamenii perete conduși de un zidar, vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, moloz, pentru că orice creator se va dezice la un moment dat de propria sa creație.

Omul perete poate să aibă un strat frumos de vopsea la suprafață. Acesta va masca în primă faza mucegaiul, dar după un timp puteziciunea își va face apariția. În momentul în care oamenii îl vor recunoaște, acesta va începe să arunce cu cărămizi din propria construcție pentru a distrage atenția celor care văd și înțeleg ce tip de om este.

Omul perete este printre noi. Din nefericire apare tot mai des. Pe de altă parte, orice perete are nevoie de o echipă de arhitecți, constructori, zugravi și alți meșteri pentru a-l pune în valoare, pentru a-i aduce gloria și a face din el o construcție ce va dăinui.

Fiți cei ce transformă pereții în opere de artă!