Vrăbiuța

„- Ce frumoasă ești! spune vrăbiuța rândunicii. Ce talie superbă ai și ce negru cu irizări de albastru, ce alb curat pe piept, ce aripi superbe și cu ce viteză zbori! Ce mult aș vrea să fiu și eu, rândunico, ca tine, să ma-nalț până sus, să zbor și eu în țările calde. 

Rândunica nu spuse nimic, așa că într-un târziu vrăbiuța continuă:

            -Știi, eu am doi prieteni, castanul din parc, care mă adăpostește când plouă, are frunze mari și mă pot ascunde și un pensionar care îmi aduce fărâmături. Vine-n fiecare după-amiază. Nu știu ce m-aș face fără el. Vin și niște porumbei sălbatici care mă alungă, dar totuși mă lasă să mănânc la margine. Uite, dacă vrei, într-o zi mergem împreună să mâncăm, îți dau din fărâmăturile mele, numai să mă-nveți și pe mine să zbor ca tine la-nălțime!

            Rândunica își așeză cu ciocul, puțin, fulgii fini din pieptu-i alb, apoi, fără să spună nimic, se ridică precum o săgeată în înaltul cerului.

            -Ce sus zboară! murmură ca pentru sine vrăbiuța. Apoi capul îi căzu trist pe piept.

            -Oare de ce n-a vrut să vorbească cu mine? se-ntrebă ea.

         -Poate pentru că sunt urâtă?!... Pentru o clipă se uită la penele ei. Un cenușiu meschin de culoarea asfaltului.

            -Da, sunt urâtă! suspină vrăbiuța. Apoi își luă avânt și zbură până-n castan. De acolo de sus vedea zilnic lumea. Pe alee, pe sub castan se plimbau oamenii.

            -Uite o pereche de îndrăgostiți! își spuse bucuroasă vrăbiuța.

           Într-adevăr, acolo jos o fată tânără și un băiat se țineau de mână. Băiatul s-a uitat cu grijă împrejur, s-a asigurat că nu-i nimeni, apoi s-a uitat în ochii fetei și a sărutat-o.

            -Așa se iubesc oamenii! își spuse veselă vrăbiuța. Apoi cei doi au plecat. Aleea de sub castan a rămas pentru un timp singură. Nu trecu totuși vreme multă și niște pași ce veneau încet se făcură auziți. Cu greu apăru și stăpâna lor, o bătrânică. Abia mergea, cu privirea-n jos și cu o plasă goală ce flutura în vânt.

            -E bătrânețea! își spuse întristată vrăbiuța.

            Apoi n-a mai trecut nimeni. O liniște profundă se așeză. Doar adierea lină de vară a vântului se făcea simțită. Vrăbiuța se pomeni cumplit de singură. Vântul care-i ridica încet puful de pe piept era singura ei mângâiere. Gânduri triste o străbăteau: Oare de ce nu poate și ea să zboare mult? De ce îi este dat să nu poată vedea și ea alte țări? S-a născut aici și aici pesemne avea să moară! Cum o fi oare în țările calde?

            Dar întrebările astea mari n-aveau răspuns în inima ei plăpândă. Apoi, adormi. Încet, încet începu să viseze. Se făcea că zboară sus de tot, la mare înălțime. Era atât de fericită. Niciodată nu ajunsese în înaltul cerului. Ce mici se vedeau oamenii! Și cu ce viteză zbura. «Parcă aș fi o rândunică!», își spuse ea tremurând de fericire. Nu se mai sătura de înălțime. Zbura sus de tot și de acolo vedea lucruri pe care nu le văzuze niciodată: orașe, râuri, poduri… Toate păreau dintr-o dată mult mai mici, iar ea se simțea mult mai puternica. Viteza devenea amețitoare.

            Aici bunicul se opri din povestit. Întinse mâna tremurândă după paharul cu apă ca să poate să-și ia mica pastilă din cutia lui de medicamente. Nepoțelul se uita la el nerăbdător pentru a afla sfârșitul poveștii.

            -Și cu vrăbiuța ce s-a întâmplat?, întrebă nepoțelul. Ce s-a-ntâmplat cu ea mai departe, s-a trezit din vis?

            -Nu! răspunse bunicul, nu s-a mai trezit niciodată! A zburat atât de sus încât visul ei a devenit realitate! Apoi bunicul tăcu.

            Viața a trecut. Bunicul, între timp, se retrăsese încet din viață, intrând în filele de carte ale altei povești. În schimb, nepoțelul era acum om mare. Crescuse, avea familie, copii. Își trăia viața ca toți ceilalți din jur, neobservând că viața semăna izbitor de mult cu viața vrăbiuței din poveste. Se mulțumea cu fărâmăturile vieții. Dar într-o zi, pesemne atunci când a realizat ce se-ntâmplă, s-a dus cumplit de tulburat la prietenul său cel mai bun să-l întrebe:

            -Crezi că se poate face ceva?

            -Nu! îi răspunse acesta. Suntem condamnați!

            Ca un trăznet căzu în sufletul lui răspunsul prietenului său. Nu spuse nimic, se-ntoarse acasă pătruns de o cumplită tristețe.

            Și totuși în inima lui simți cum crește o forță fantastica și atunci știți ce a făcut?... A scris povestea asta pe care tocmai ați citit-o acum!

              Se spune că de atunci orice copil care citește această poveste capătă o forță tainică.

            Oricum, după toate acestea, cerul s-a umplut de vrăbii ce-au învățat să zboare sus și să devină rândunele. De acolo de sus, de la înălțimea zborului lor, toți cei care au deznădăjduit nu se mai văd. Se vede doar pensionarul, cel care-i dădea fărâmături vrăbiuței.”

Dan Puric

O mică fabulă

„Un bărbat ajunge în cer. I se spune pe dată că toate dorințele îi vor fi imediat îndeplinite. Bărbatul cere ceva de mâncare și i se aduce pe loc un festin magnific. El cere să se distreze și imediat o trupă de actori și muzicieni se produce în fața lui. Apoi spune că are chef să facă dragoste și fără întârziere este înconjurat de femei încântătoare și amabile. Mai întâi, el este mirat de soarta care îi este rezervată. Totuși, după câteva săptămâni, începe să se plictisească și întreabă dacă nu s-ar putea să i se dea ceva de lucru. I se răspunde atunci că poate cere orice în afară de o activitate care să aibă un scop. «Totuși, nu-mi pot petrece timpul distrându-mă, fără să fac niciodată nimic util. Ar fi un adevărat infern!» exclamă el. «Bine, dar unde credeați că sunteți?», i se răspunde.”

Eu cu cine votez

„Singura muniție inexpugnabilă a omului, punctul lui fix în glorie sau în decădere, rămâne respectul de sine.” Radu Beligan

Până mai ieri dorința de integritate teritorială, dorința de apărare a patriei, a istoriei și a frumuseților acestui teritoriu era numit extremism și era condamnat. Lupta împotriva celor al căror scop era doar furtul și îmbogățirea pe seama acestei țări a fost descurajată chiar de cei care ar trebui să apere țara și să îi dorească binele.

Dar ce să vezi?! De ceva vreme atitudinea acestor lichele s-a schimbat. Ei își iubesc țara și se mândresc cu ea, apară valorile și trecutul, ridică în slăvi istoria și pe înaintași, pun pe un postament tradițiile, obiceiurile și portul popular. Într-un cuvânt sunt patrioți, exersează mândria de a fi român.

Oare apropierea cu pași repezi a alegerilor i-a trezit din perpetua letargie? Să fie de vină sesiunile electorale care vin tot mai repede spre noi și dorința de a scoate țara din mizerie? Iubirea pentru popor s-a declanșat așa brusc?

Câtă nemernicie! Câtă nerușinare! Să te folosești de un sentiment atât de nobil ca patriotismul pentru a-ți atinge scopurile mârșave reprezintă formă supremă de manipulare. După ce va trece anul electoral cât de mult vă veți iubi țara? Veți mai avea curajul să ieșiți pe stradă și să urlați în gura mare că sunteți mândri de a fi români? Dar în ochii alegătorilor vă veți uita? Este peste puterea mea de întelegere cum niște oameni raționali pot să creadă așa ceva.

După ce timp de douăzeci de ani ați jefuit țara veniți acum și ne spuneți că sunteți mândri de ea. De ce? Pentru că ați reușit să vă umflați conturile pe seama ei? Sunteți mândri de tinerii pe care ați reușit să îi spălați pe creier și să îi urcați în barcă? Sau sunteți mândri de oamenii care au dus numele țării ăsteia departe? Ei bine, ar trebui să vă fie rușine de acei oameni. Ar trebui să vă ascundeți numai când le auziți numele pentru că nu ați contribuit cu nimic la reușita lor, pentru că nu i-ați susținut, ba mai mult, le-ați băgat bețe în roate. 

Putem să facem un exercițiu de imaginație și să presupunem că mă încred în veridicitatea patriotismului dumneavoastră. Mă bucur că îmi împărtășiți sentimetele, mă bucur că ați găsit calea să ajungeți la sufletul meu de român și vă dau votul meu, dar am o întrebare. După ce mă veți scăpa de omul pe care îl urâți și cu care vă luptați de atâția ani ce veți face? Veți căuta alt vinovat pentru felul în care merge țara?

Jalnic.