Planeta necunoscută

Uitându-mă la televizor mă cuprinde o teribilă spaimă, o frică ce îmi inundă fiecare colț al trupului și mă trimite într-o stare de profundă reverie, mă aruncă într-un univers paralel. Trebuie să punctez faptul că televiziunile din România sunt execrabile. În afară de câteva emisiuni, cărora merită să le aloci minute din viața ta, tot ce apare la televizor este o mizerie și o bălăcăreală publică. Dacă nu vedem „vedete” bătute, înșelate, operate, dezbracate, machiate, debordând de inteligență, vedem „politicieni” pentru care contează orice, mai puțin cetățeanul și care ar face orice pentru a-și crea un mic imperiu, pentru a se ridica deasupra plevei, pentru a se înălța peste țară și tot ce înseamnă ea. Totul culminează cu momentul știrilor, care, mai nou, sunt mereu aceleași. Fie zi, fie noapte, aceleași subiecte, prezentate în același mod (mecanic), cu o puzderie de greșeli.

Să revin la factorul determinant al acestei scrieri. Cum mă uitam  eu la televizor, nu de alta, dar eram curios să văd ce se mai întâmplă prin țară, văd o știre, prezentată de o doamnă apatică și fără nici un chef de muncă, care afișează un zâmbet tâmp, în care protagoniști sunt doi (vă rog să îmi scuzați exprimare) domni. Unul dintre ei este caracterizat de o stea apusă a muzicii românești ca fiind un bărbat „deosebit și contra violenței”, este prezent într-o emisiune, mai mult decât penibilă, alături de un câine de pază, pardon, copreședinte. Acești stimabili domni prezintă situația României ca fiind minunată, cele mai mici taxe din Uniune, totul roz, ponei liberi pe strada, unicorni tragând calești de cleștar și zâne călare pe zmei. Dacă un domn „demn și contra violenței” a spus asta, păi așa e! Nu pot să înțeleg de ce se plâng românii când statul le face un bine impunând CELE MAI MICI TAXE, chiar nu pricep.

Totuși aș avea o propunere pentru cei doi stimabili. Scumpilor, preamăriților, slăviților, cinstiților, haideți să facem un exercițiu, haideți alături de cei care v-au pus în fruntea unei țări, moment în care era mai bine să își taie mâna. Așadar, haideți între muritorii de rând și încercați să supraviețuiți o lună cu „familie mare, remunerație mică, după buget”. Oare cum vi se vor părea taxele din postura de provincial, tată, cap de familie care muncește pănâ își dă duhul, iar la finalul lunii numără doar până la 800 de lei?

Altă propunere, munciți șase ani, tociți-vă coatele pe băncile școlilor, învățați (nu plagiați) și încercați să salvați vieți în această țară. Munciți cu sârg și dăruire și priviți momentul în care un incompetent vă distruge munca de ani de zile pentru că așa consideră el că e mai bine sau pentru că are vreun proiect măreț de turism. Înfruntați momentul în care același om incompetent și incapabil de a asimila orice informație nouă, exceptând cele legate de prețul vacanțelor și al mașinilor, vă privește zâmbind și vă taie bugetul. Iar după toate acestea, mergeți acasă și puneți liniștit capul pe pernă, gândindu-vă că a doua zi vă veți face datoria de cetățean plătindu-vă toate dările către stat, din leafa boierească de 1000 de lei.

Milioane de propuneri ar fi de expus, milioane de oameni disperați și nesiguri pe ce la aduce ziua de măine, dar bucuroși că au cele mai mici taxe din Uniune. Oare taxele nu ar trebui să fie în raport cu nivelul de trai și sursele de venit? Nu, greșesc, asta este o utopie. Cred că vorbesc în numele a milioane de români când vă mulțumesc pentru șansa extraordinară pe care ne-ați oferit-o prin menținerea taxelor la acest nivel minim, chiar nesințit de mic, infim. Vă mulțumim domnilor (iar zic prostii, dar știți deja, îmi cer scuze că îi numesc domni).

Se pare că toți suntem furați de un miraj, de o FATA MORGANA, și că de fapt, noi trăim într-o țară de vis, o țară în care totul merge uns, iar singura problemă suntem noi. Treziți-vă români, aveți o problemă!

Epilog

Mult i-am așteptat și mult i-am dorit; mult i-am blamat și mult i-am iubit; mult ne-am dorit să treacă și amarnic regretăm acum! Au fost patru ani din viață, au fost patru ani ce au un rol esențial în definirea noastră ca OAMENI, au fost anii de liceu. Iată-ne ajunși într-un moment în care totul a devenit amintire, toate întâmplările sunt la timpul trecut și regretele ne năpădesc.

În urmă cu un an, o lună sau chiar o săptămână, eram convins că ultimul sunet al clopoțelului va fi o eliberare, un soi de plăcere pentru că drumul spre viitor îmi este larg deschis. Dar, cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, ultima oră de dirigenție a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, și ușurarea s-a transformat intr-o părere de rău și fericirea în durere. Astfel că, ultimele mele cuvinte, ultima cuvântare din liceu, una neplanificată, a fost mult mai scurtă decât ar fi trebuit. Emoțiile astea...

După cum spunea Harriet Beecher Stowe, cele mai amare lacrimi vărsate pe mormintele noastre sunt pentru cuvintele rămase nerostite și pentru faptele rămase neîmplinite. Nu se poate ca după patru ani să nu ai nici un regret, dar se poate să te împaci cu gândul că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a te ridica și pentru a-i ajuta pe alții să se ridice. Faptele rămase neîmplinite așa vor rămâne, dar vorbele încă pot fi rostite.

Sunt conștient că pe timpul liceului am avut numeroase conflicte și probleme, sunt conștient că de multe ori nu am fost pe placul vostru și că v-am enervat, dar, sunt conștient și de faptul că mi-am asumat toate acestea în momentul în care am decis că vreau să fiu într-un post de conducere. Vreau să îmi cer scuze pentru toate neplăcerile create și scandalurile iscate, dar, în același timp, vreau să vă spun că ați fost o echipă minunată și că mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrăm împreună.

Am avut o clasă minunată, cu o susținere deosebită. Îmi amintesc cu mare drag zilele ce au precedat primele alegeri la care am participat; cu același sentiment de mulțumire și bucurie îmi amintesc ziua în care am fost ales să vă reprezint, zilele în care am făcut front comun pentru a „boicota” anumite persoane sau acțiuni, de momentele de distracție, de boxe şi de multe alte „peripeții”!

Au fost perioade grele, au fost momente în care am fost împotriva voastră și v-am ironizat, dar mai multe au fost momentele în care am vibrat la unison și ne-am unit ca două mâini într-un ritual străvechi, au fost furtuni și curcubee. Aceste pante ascendente, ce au urmat unor căderi în gol, au făcut ca acești ani să fie atât de frumoși. Fiecare dintre voi va râmăne în sufletul meu, fiecare are ceva special, ceva numai al lui, ceva care a contribuit la dezvoltarea sa personală și la dezvoltarea grupului.

Pe lângă faptul că am fost mult mai emoționat decât aș fi crezut în ultima oră de dirigenție, momentul în care mi-am citit albumul a fost o combinație între plăcere, mulțumire și regret. Mă bucur și vă mulțumesc pentru ceea ce mi-ați scris. Sunt nespus de mulțumit că am însemnat ceva pentru voi, și sper că v-am ajutat în momentele în care ați avut nevoie. Regret că a trecut așa repede, regret momentele de restriște, dar aceste regrete ne determină să realizăm că s-au legat prietenii și că, peste ani și ani, vom mulțumi cerului că ne-a dat șansa de a fi împreună.

Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă (Maya Angelou). Cu siguranța toate neplăcerile din timpul liceului vor fi date deoparte în viitorul apropiat, dacă nu cumva au fost înlăturate deja. Ceea ce pot să vă spun este că eu am uitat toate neplăcerile, toate conflictele și că pentru mine ați fost și veți rămâne niște oameni minunați, cărora trebuie să le mulțumesc pentru că au contribuit la formarea mea.

Acest ultim paragraf nu este unul de încheiere, ci unul de început. Acum începe un nou capitol în viața fiecăruia, dar, așa cum într-o carte capitolele au legătură între ele, și în cartea vieții noastre vor avea! La bună vedere dragilor!