Epilog

Mult i-am așteptat și mult i-am dorit; mult i-am blamat și mult i-am iubit; mult ne-am dorit să treacă și amarnic regretăm acum! Au fost patru ani din viață, au fost patru ani ce au un rol esențial în definirea noastră ca OAMENI, au fost anii de liceu. Iată-ne ajunși într-un moment în care totul a devenit amintire, toate întâmplările sunt la timpul trecut și regretele ne năpădesc.

În urmă cu un an, o lună sau chiar o săptămână, eram convins că ultimul sunet al clopoțelului va fi o eliberare, un soi de plăcere pentru că drumul spre viitor îmi este larg deschis. Dar, cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, ultima oră de dirigenție a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, și ușurarea s-a transformat intr-o părere de rău și fericirea în durere. Astfel că, ultimele mele cuvinte, ultima cuvântare din liceu, una neplanificată, a fost mult mai scurtă decât ar fi trebuit. Emoțiile astea...

După cum spunea Harriet Beecher Stowe, cele mai amare lacrimi vărsate pe mormintele noastre sunt pentru cuvintele rămase nerostite și pentru faptele rămase neîmplinite. Nu se poate ca după patru ani să nu ai nici un regret, dar se poate să te împaci cu gândul că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a te ridica și pentru a-i ajuta pe alții să se ridice. Faptele rămase neîmplinite așa vor rămâne, dar vorbele încă pot fi rostite.

Sunt conștient că pe timpul liceului am avut numeroase conflicte și probleme, sunt conștient că de multe ori nu am fost pe placul vostru și că v-am enervat, dar, sunt conștient și de faptul că mi-am asumat toate acestea în momentul în care am decis că vreau să fiu într-un post de conducere. Vreau să îmi cer scuze pentru toate neplăcerile create și scandalurile iscate, dar, în același timp, vreau să vă spun că ați fost o echipă minunată și că mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrăm împreună.

Am avut o clasă minunată, cu o susținere deosebită. Îmi amintesc cu mare drag zilele ce au precedat primele alegeri la care am participat; cu același sentiment de mulțumire și bucurie îmi amintesc ziua în care am fost ales să vă reprezint, zilele în care am făcut front comun pentru a „boicota” anumite persoane sau acțiuni, de momentele de distracție, de boxe şi de multe alte „peripeții”!

Au fost perioade grele, au fost momente în care am fost împotriva voastră și v-am ironizat, dar mai multe au fost momentele în care am vibrat la unison și ne-am unit ca două mâini într-un ritual străvechi, au fost furtuni și curcubee. Aceste pante ascendente, ce au urmat unor căderi în gol, au făcut ca acești ani să fie atât de frumoși. Fiecare dintre voi va râmăne în sufletul meu, fiecare are ceva special, ceva numai al lui, ceva care a contribuit la dezvoltarea sa personală și la dezvoltarea grupului.

Pe lângă faptul că am fost mult mai emoționat decât aș fi crezut în ultima oră de dirigenție, momentul în care mi-am citit albumul a fost o combinație între plăcere, mulțumire și regret. Mă bucur și vă mulțumesc pentru ceea ce mi-ați scris. Sunt nespus de mulțumit că am însemnat ceva pentru voi, și sper că v-am ajutat în momentele în care ați avut nevoie. Regret că a trecut așa repede, regret momentele de restriște, dar aceste regrete ne determină să realizăm că s-au legat prietenii și că, peste ani și ani, vom mulțumi cerului că ne-a dat șansa de a fi împreună.

Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă (Maya Angelou). Cu siguranța toate neplăcerile din timpul liceului vor fi date deoparte în viitorul apropiat, dacă nu cumva au fost înlăturate deja. Ceea ce pot să vă spun este că eu am uitat toate neplăcerile, toate conflictele și că pentru mine ați fost și veți rămâne niște oameni minunați, cărora trebuie să le mulțumesc pentru că au contribuit la formarea mea.

Acest ultim paragraf nu este unul de încheiere, ci unul de început. Acum începe un nou capitol în viața fiecăruia, dar, așa cum într-o carte capitolele au legătură între ele, și în cartea vieții noastre vor avea! La bună vedere dragilor!