Am o pasiune

Indiferent de mediul din care provenim, de statusul social pe care îl avem, de punctul în care ne aflăm pe scara vieții sau pe cea a ascensiunii profesionale, fiecare dintre noi are o pasiune, fiecare noi are un loc în care se refugiază în clipele cele mai grele, un loc de unde își ia energia, sau un loc pentru clipele fericite unde știe că își poate vărsa toată energia, toată bucuria. Locul în care fiecare suflet își primește hrana diferă, dar în esență are aceeași funcțiune, transformă o formă de energie, pozitivă sau negativă, într-un alt fel de energie, întotdeauna pozitivă, dătătoare de viață și speranță.

Soarta a făcut ca în urmă cu vreo trei sau patru ani, într-o vacanță de vară, să mă plictisesc și să caut o alternativă de petrecere a timpului liber. Cum necum am ajuns pe malul apei cu o lansetă în mână, cu momeala la capătul firului și cu sufletul plin de speranțe și așteptări, cu mintea la momentul magic în care voi aduce pe mal prima mea captură, o captură ce speram să fie capitală, demnă de a fi povestită și aratată (în poze) și nepoților. Timpul a trecut și blândul soare de vară târzie s-a scurs încet după dealuri. Seara m-a găsit în acelaloc, cu aceeași speranță în suflet, dar fără nici o captură. A trecut ziua, a trecut luna, a trecut anul. Am ieșit la pescuit cât am putut de des, am încercat tot ce am crezut că este potrivit, dar marea captură nu a venit. Cu toate acestea iarna a adus ceva bun, a adus schimbarea de care aveam nevoie. Din aceea iarnă am început să ma gândesc serios să-mi schimb stilul de pescuit, să merg în căutarea prădătorilor, să îi caut pe cei răi, pe cei care se află în vârful lanțului trofic, cei care sunt atât de iscuți în arta camuflajului și a vânătorii încât se lasă cu greu păcăliți. Clipa în care am căutat prima dată răpitorul în apa rece de primăvară a fost și momentul în care m-am îmbolnăvit iremediabil, momentul în care virusul s-a fixat în fiecare celulă din corpul meu, de unde nu se va da dus niciodată.

Multă lume mă întreabă de ce pescuiesc, ce văd atât de interesant la această activitate, de ce stau și îmi pierd ore în șir pe malul apei când aș putea să fac orice altceva în acel timp. Ei bine o să încerc să vă dau un răspuns. Natura înseamnă puritate, natura înseamnă armonie. Natura este înscrisă în fiecare genă a omului de mii și mii de ani. Comuniunea omului cu natura nu cred că poate fi mai perfectă ca în pescuit. Timpul acela petrecut pe malul apei, printre fel și fel de vietăți, terestre sau acvatice, orele în care stai pur și simplu și admiri perfecțiunea unui răsărit sau apus de soare, perfecțiunea unui pește care sare din apă împrăștiind în jurul lui o mulțime de picături care în contact cu razele soarelui se transformă în adevărate puncte de lumină, liniștea de care ai parte, posibilitatea de a fi doar tu cu tine, de a te gândi la ziua ce tocmai a trecut, la anul pe care l-ai încheiat, la cât ai primit și cât ai dat, la cine ești și cu cine te înconjori, șansa de a fi în același timp, asemenea predecesorilor tăi, vânător și vânat, toate acestea alcătuiesc un tot unitar, o bulă de oxigen în praful din jur, un adevărat Eden în mijlocul Iadului pământesc.

Permanenta fugă și urmărire, neîncetata căutare a prăzii, dorința de a fi cât mai invizibil pentru ea și de a avea o conduită cât mai perfectă fac din pescar un adevărat samurai care se luptă permanent cu demonul din el, care dorește o luptă cât mai rapidă și din care el să fie singurul câștigător, și demonul partenerului său, a peștelui, care dorește să scape de cât mai multe ori. Această luptă neîntreruptă generează un soi de energie extatică. O energie atât de puternică încât anulează orice intervenție din mediul exterior, orice problemă aparută înaintea acestei întâlniri de gradul zero.

Bineînțeles că armonia naturii trebuie păstrată, echilibrul relației dintre prădător și pradă trebuie menținut. Fără echilibru nu există luptă, fără echilibru nu există liniște, fără echilibru o parte sau alta va fi dezavantajată și, uneori, iremediabil afectată sau chiar distrusă. Frumusețea luptei, a contactului direct dintre cele două părți direct implicate, magia momentului în care prădătorul își privește în ochi prada nu ar trebui întreruptă, ci ea ar trebui păstrată vie îm amintirea amândurora, ar trebui lăsată o portiță de scăpare, o portiță prin care ambii parteneri au șansa de a se reîntâlni în altă zi, în alt an, când, probabil, dimensiunile unuia sau altuia vor fi diferite, fapt ce va putea înclina balanța în celălalt sens.

Pescuitul este un sport, pescuitul este o artă, pescuitul reprezintă o magie, pescuitul este o stare de fapt. Pescuitul nu mai reprezintă o simplă sursă de umplere a timpului, ci s-a transformat într-o sursă de hrană sufletească, hobby-ul a devenit pasiune.

Aș putea să vorbesc zile întregi despre pasiunea mea, dar mă voi opri aici. Păstrez câte ceva de spus și altă dată, poate în alte circumstanțe, poate acelorași sau altor oameni. Cert este că un suflet sănătos are nevoie de hrană, de energie, așa că faceți tot ce puteți să vă gasiți izvorul de putere, să în întrețineți și să îl măriți, oriunde ar fi, oriunde și oricine ați fi. 

Ești român în România

De ceva vreme a devenit viral textul „Ești ... dacă”. Nu știu dacă s-a gândit cineva, sau nu, dar eu am găsit câteva elemente definitorii ale țării ăsteia, așa cum e ea, cu bune, dar cu mult mai multe rele.

Ești român în România dacă votezi pentru un lucru, dar când schimbarea urmează să fie făcută votul tău brusc nu mai contează.

Ești român în România dacă mergi la vot conștient că pe buletine sunt trecuți aceeași borfași care de două zeci de ani jefuiesc țara, iar dacă găsești alte nume pe buletinele de vot respectivii sunt cu siguranță rude ale foștilor.

Ești român în România dacă dragii tăi conducători, pe care i-ai votat sau nu, se întâlesc în secret pentru a adopta legi care vor aduce un beneficiu doar celor de teapa lor, doar hoților, tâlharilor, corupților și coruptibilor, iar tu, ca cetățean de rând, ca plătitor de dări și taxe, vei putea doar să asiști de pe margine la spectacolul macabru care în final seca propria-ți țară de puținele resurse care i-au mai rămas.

Ești român în România dacă te gândești să intri în politică doar pentru a te realiza pe plan material și pentru a-ți ajuta propria haită să se ridice deasupra muritorilor de rând prin mijloace discutabile.

Ești român în România dacă ai dreptul să protestezi, o faci, obții promisiuni, dar rămâi doar cu acestea până la următoare refulare când s-ar putea să primești și o palmă peste ochi, că de, ei s-au oferit să te ajute, dar nu o pot face peste noapte.

Ești român în România dacă pe zi ce trece cheltui tot mai mulți bani pe bunurile de strictă necesitate și în special pe mâncare.

Ești român în România dacă ajungi să îți dai seama că ai mai puține drepturi și avantaje decât cetățenii altor state sosiți în propria ta țară.

Ești român în România dacă în fiecare iarnă asiști la același discurs penibil în care autoritățile se declară surprinse și neputincioase în fața zăpezilor, care, ce să vezi, au venit chiar în luna decembrie.

Ești român în România dacă în drum spre locul de muncă sau spre școală riști fie să îți rupi capul din cauza trotuarelor înghețate, fie să îți cadă vreo bucată de tencuială în cap, fie să fii bătut de vreun șofer pentru că ți-ai permis să traversezi strada pe trecerea de pietoni.

Ești român în România dacă pentru o datorie de câțiva lei, datorie care a apărut nu din cauza ta, ci din cauza birocrației, riști să fii dat în judecată și executat silit, pe când băieții deștepți cu datorii de milioane de euro nu au nici cel mai mic inconvenient.

Ești român în România dacă dacă jurnaliștii își permit să te mintă în față în fiecare seară, iar tu, mai presus de orice putere de înțelegere a unuia din exterior, crezi orbește în ei.

Ești român în România dacă nu îți place școala și o consideri o povară, iar singurul tău model în viață este manelistul de la colțul străzii care se plimbă cu ultimul model de „Merțedez”, dar nu știe să lege două vorbe.

Ești român în România dacă te deranjează tot ce se întâmplă în jurul tău, dar nu te sinchisești să te dai jos din pat pentru că sigur vor merge alții să îți rezolve problemele.

Ești român în România dacă dușmanul tău numărul unu este DEX-ul.

Ești român în România dacă accepți să fii mințit de oricine și te complaci în propria-ți mocirlă.

Din păcate, să fii român în România începe să fie tot mai penibil, începe să devină chiar greu, mai ales dacă nu faci parte din categoria celor descriși mai sus. Ce ar fi să-i considerăm ROMÂNI în România pe cei care sunt exact opusul acestui tablou sumbru, oameni care luptă din răsputeri să aducă frumosul în lumina reflectoarelor și să îngroape mizeria actuală. Oameni care în ciuda mirosului pestilențial poartă măști de gaze și merg înainte cu capul sus spre un țel nobil, spre renașterea acestei țări. Renaștere ce nu va fi posibilă decât prin readucerea bunului simț în viața cotidiană, a respectului pentru muncă și pentru cei din jur, a dorinței de schimbare și a poftei pentru luptă. Aceștia sunt cei care ar trebui puși pe un piedestal, nu leprele descrise mai sus.

Aștept momentul în care cei mulți vor fi din a doua categorie și nu din prima. Aștept momentul în care să pot să merg pe stradă și lumea să zâmbească fără motiv, aștept momentul în care țara mea va fi cel mai călduros loc de pe Pământ cu cei mai fericiți și motivați oameni, cu cei mai buni și interesați conducători. Aștept, sper și lupt. 

Eu sunt dascăl

           „Eu sunt dascăl.

            M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieșit din gura unui copil.

            Am fost în multe locuri sub multe înfâțișări.

            Eu sunt Socrate ațâțându-i pe tinerii Atenei să discute idei noi prin intermediul întrebărilor.

            Eu sunt Anne Sullivan depunând secretele universului în mâna întinsă a lui Helen Keller.

            Eu sunt Esop și Hans Christian Andersen dezvăluind adevărul cu ajutorul poveștilor nenumărate.

            Eu sunt Marva Collins care se luptă pentru dreptul la învâțătură al fiecărui copil.

            Eu sunt Mary McCleod Berthune construind un colegiu uriaș pentru poporul meu, folosind cutii portocalii în loc de bănci.

            Și sunt Bel Kaufman luptându-se să meargă În Sus pe Scara de Jos.

            Numele celor care au profesat meseria mea sună ca o galerie pentru faima umanității... Booker T. Washington, Buddha, Confucius, Ralph Waldo Emerson, Leo Buscaglia, Moise si Iisus.

            Eu sunt și aceia ale căror nume și chipuri au fost demult uitate, dar ale căror lecții și personalitate vor rămâne veșnic în amintire prin împlinirile elevilor lor.

            Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei studenți, am râs fericit la nașterea copiilor lor și am stat cu capul plecat, îndurerat și buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru niște trupuri prea tinere.

            De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră medicală și doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, cămătar, șofer de taxi, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, politician și păstrător al credinței.

            În ciuda hărților, graficelor, formulelor, verbelor, poveștilor și cărților, nu am avut mare lucru de predat, de vreme ce studenții mei trebuiau să se învețe singuri, și știu că este un lucru greu să descoperi cine ești.

            Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cu cea mai mare atenție. Talentele mele cele mai mari constau în ceea ce sunt dispus sa primesc de la discipolii mei ca apreciere.

            Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele, dar sunt permanent vânător de comori în căutarea mea veșnică de ocazii noi în care discipolii mei să-și folosească înzestrările, și în căutarea mea constantă pentru acele talente care stau uneori undeva îngropate sub resemnare.

            Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc.

            Unui doctor i se permite să deschida ușa către lumea noastră într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viața renaște în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie.

            Un arhitect știe că atunci când clădește cu grijă, construcția lui va dura secole întregi. Un dascăl știe că dacă va pune dragoste și adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veșnicie.

            Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se înpotriva presiunii ucigătoare, negativismului, fricii, conformismului, prejudecăților, ignoranței și apatiei. Dar am alături de mine mari aliați: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părintesc, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Dragostea și Râsul – toate vin în grabă să se alăture sub stindardul meu.

            Și cui trebuie să mulțumesc pentru această viață minunată și experiență norocoasă, dacă nu vouă, celor care sunteți părinți? Pentru că voi mi-ați făcut marea onoare de a-mi încredința cea mai mare contribuție a voastră la eternitate, copiii voștri.

            Și așa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, plin de aventuri și amuzament pentru că mi-am permis să-mi petrec zilele alături de viitor.

            Sunt un dascăl... și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.”

John W. Schlatter

P.S.-Sunt foarte norocos pentru că am întâlnit mai mulți dascăli decât profesori, dascăli ce și-au pus amprenta pe ceea ce sunt eu astăzi, într-un fel sau în altul. Poate le-am spus cât de mult îi apreciez, sau poate că am păstrat toate laudele și toată aprecierea doar în sufletul meu, dar fiecare are un loc special în inima mea. 

Vă doresc să aveți parte de cât mai mulți dascăli. 

Ești o minune

             „Fiecare secundă pe care o trăim este un moment unic în univers, o clipă care nu va mai fi niciodată... Și noi ce îi învățăm pe copiii noștri? Îi învățăm că doi și cu doi fac patru, și că Parisul este capitala Franței.

            Când îi vom învăța ce sunt ei?

            Ar trebui să spunem ficăruia: „Știi ce ești tu? Ești o minune. Ești unic. În toții anii care au trecut, nu a mai fost nici un copil ca tine. Picioarele tale, brațele tale, degetele tale deștepte, felul în care te miști.

            Poți deveni un Shakespeare, un Michelangelo, un Beethoven. Tu poti face orice. Da, ești o minune. Și când o să crești, vei putea să-l rănești pe altul, care este o minune ca tine?”

            Trebuie să muncim – cu toții trebuie să muncim – ca să facem această lume demnă de copiii ei. ”

Pablo Casalas

Se răsucește...

Ce mod mai bun de a-ți începe dimineața decât citind o poezie? Da, o sa ziceți că sunt n moduri mai bune, dar pentru mine o poezie de dimineață este asemenea mirosului de cafea. Dintr-o pură întâmplare am dat peste o poezie despre țară, peste o poezie prin care „Eminescu se răsucește în mormânt”. Stau acum și mă întreb, cum pot românii să fie atât de delăsători, de impasibili și indiferenți la tot ce se întâmplă în jur? Cum poate cineva să privească filmul furtului propriei țări, propriei identități fără să miște un deget? Cum este posibil ca cineva să nu facă nimic pentru a-și ajuta seamănul, vecinul, prietenul, conaționalul doar de dragul avuției proprii și al unei împliniri prin bani care, probabil nu va veni niciodată?

Iubire și dragoste de țară, cât de abstract sună în aceste zile, cât vid conțin aceste concepte. Toți iubesc țara, dar nimeni nu face nimic pentru a o face să meargă. Politicienii iubesc țara, nimic mai adevărat. Probabil ca pentru ei, 238391 nu reprezină altceva decât o sumă multiplicabilă, o viitoare avere, un viitor cont în bancă. Oamenii de rând iubesc țara, dar când vine vorba de a acționa pentru binele țării, când vine vorba de a protesta împotriva unei conduceri infecte ba sunt la servici și nu pot sa lipsească, ba sunt în timpul lor liber și nu vor să și-l risipească, ba îi lasă pe alții că doar un om în plus sau în minus nu contează.

Am spus de foarte multe ori că românii (mulți dintre ei) tind să nu mai aibă nici un fel de cod moral sau cod de valori. Tind spre o lume în care singura bogăție este banul, acesta fiind obiectul principal al existenței, centrul în jurul căruia gravitează toți și toate. Ce frumos spunea Andrei Pleșu, „trebuie spus că banii nu aduc decât <<fericirea>>. Tot ce face valoarea și sensul vieții vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.”

În aceeași goană nebună după bani, tot mai mulți uită să se bucure de lucrurile simple, de lucrurile mărunte. Uită sa privească un răsărit de soare, uită să spună un „mulțumesc”, uită să aprecieze frumusețea naturii, uită să se privească pe ei, sufletul lor, uită să zâmbească.

Natura este, pe zi ce trece, tot mai vitregită, tot mai uită și tot mai dorită. Cât de frumoasă era vechea stemă a țării, cât de bine surprindea toate bogațiile acestui teritoriu binecuvântat, dar câtă minciună conține în zilele noastre. Pădurile le-am tăiat, petrolul l-am vândut, Delta este orice, numai rezervație naturală nu, vrem să vindem și munții, cu tot ce conțin ei. Ce ne mai rămâne? Să vindem și apele, care oricum sunt vitregite de pești, vindem si aerul de deasupra țării, cu nori cu tot și putem stinge lumina în momentul în care ieșim din țară, oricum nu va mai fi nimic de văzut.

Nu vreau să trăiesc într-o astfel de țară. Nu vreau să trăiesc într-un loc unde nu mai contează nimic altceva decât propria persoană. Nu vreau să fiu într-un loc în care se calcă pe cadavre pentru a obține un post călduț. Nu vreau să fiu într-un loc în care natura plânge sub loviturile de pumnal ale celor care ar trebui să o protejeze. Nu vreau nici să plec, nu vreau să abandonez corabia doar pentru că s-au rupt velele, acestea se pot repara. Bineînțeles că un singur marinar nu poate face toată treaba, dar dacă tot echipajul îi va fi alături corabia va putea fi reparată, iar pirații vor putea fi aruncați peste bord.

Cum ar fi să deschidem o carte de istorie și să citim „Proclamația de la Padeș”, cum ar fi să ascultăm doar câteva din cuvintele lui Tudor Vladimirescu? „Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra relele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți”. 

Paradox

Țara noastră este minunată. Avem munți și văi, dealuri și câmpii, avem mare și râuri de munte, avem oameni mai simpli și oameni mai complicați, putem spune ca avem de toate și pentru toți. Totuși, avem ceva ce ne diferențiază, ceva ce ne aduce în top, avem paradoxuri. Câte? Multe, mult prea multe.

Bugetarii sunt prost plătiți, lucrează mult și nu le sunt recunoscute meritele, duc o viața grea, la limita decenței. Nimic mai adevărat până aici. Dar există și o categorie specială de bugetari, o categorie de salariați, plătiți din banii statului care nu au nici o problemă materială, ba mai mult, sunt extrem de prosperi. Cum se face că un politician care toată viața nu a făcut altceva decât să lucreze la stat, și-a plătit mereu taxele și impozitele, nu a făcut afaceri necurate, nu a furat și nu a comis nici o infracțiune are o avere de milioane de euro? Pe când, un om asemenea lui, care a muncit toată viața, tot la stat, abia își permite să aibă o casă, să își întrețină familia și să meargă o dată pe an intr-un concediu.

Toată lumea vrea reformă și meritocrație. Toți vor înlocuirea incapabililor din actuala conducere cu oameni care sunt vârfuri în propriul domeniu, oameni care vor și pot să schimbe ceva. Cum să ajungem la așa ceva dacă de la linia de start pornim strâmb? Cum să ceri meritocrație când în școală se învață (sau nu) doar pentru note? Cum să îți dorești ca un om să fie as într-un domeniu când tu, ca stat, nu îi oferi nici cea mai mică șansă spre afirmare? Cum să îți dorești să fie înlocuită teapa tâlharilor și a bijnițarilor când singura valoare promovată în zilele noastre este banul?

Democrație? Da! Un DA răspicat, un DA rostit cu toată gura. Drepturi? Nenumărate! Îndatoriri? Câteva, dar si acelea prost înțelese. Prostie? Cât încape. Cum să fii atât de nătâng încât să strigi că vrei schimbare, iar în momentul decisiv, în momentul în care ești pus față în față cu buletinul de vot, să nu știi ce să alegi, sau, mai mult să îți vinzi votul, să îți trădezi țara, să te trădezi pe tine pentru doi arginți? Cum să fii atât de mioritic încât să te complaci în propria mocirlă, în speranța că va fi mai bine și că, într-un final toate promisiunile vor fi duse la îndeplinire?

Își merită românii soarta? În parte da. O țară de oi va fi întotdeauna condusă de un grup de lupi, iar daca oițele nu vor dansa după cum le cântă lupii, fie vor fi omorâte pe loc și mâncate, fie vor sfârși în chinuri.

În momentul de față sunt două soluții, fie toate oile sar de pe corabie și încearcă să găsească țărmul, fiecare pe drumul ei, fie vor fi o armată și vor încearcă să readucă strălucirea țării. Eu sunt pentru a doua variantă. 

Soarele

Caută să ajungi un soare și atunci are să te vadă toată lumea, acestea sunt câteva cuvinte ce au fost rostite pentru prima dată în urmă cu mulți ani, dar peste care trecerea timpului nu a așternut negura uitării ci a adus darul înnobilării, același dar pe care timpul scurs îl așterne pe un vin bun.

Din păcate, tot mai puțini oameni caută să ajungă un soare, majoritatea preferând să rămână pământeni și să privească spre astru sau să arunce cu pietre și noroi în speranța că îl vor doborî, neștiind că acest lucru este imposibil. Soarele prin definiție este un dar pentru cei care îl văd și îi simt atingerea. Soarele este un binefăcător tăcut, un ajutor venit din sfere înalte, uneori imposibil de înțeles pentru ochiul neinițiat, dar care își va duce la îndeplinire menirea indiferent de piedici și greutăți, indiferent de oponeți și adversari, neașteptând niciodată o răsplată. Pe lângă binele adus celor aflați în raza lui de acțiune, soarele împarte propria sa căldură, aceasta fiind șansa dată celor aflați în apropiere de a păstra o parte din ea, dar mai important, de a împărtăși mai departe căldură.

Dacă soarele vine de la divinitate și oamenii provin de la aceeași forță superioară, de ce nu ar putea fi un om însăși soarele celor din jurul său? Ei bine, ar putea, poate și este. Un astfel de soare își are sălașul într-un anumit spital din Târgu Mureș, într-o anumită secție, în mijlocul anumitor oameni. Un soare care radiază mereu, un om care împarte necondiționat tot ce are, un om care știe că cea mai mare mulțumire pentru sine vine din ceea ce oferi și nu din ceea ce primești.

Acest soare, acest astru mă va lumina și pe mine o perioadă destul de lungă de timp, îmi va oferi căldura lui și chiar dacă nu va știi niciodată cât de mult a însemnat în formarea mea, sper ca într-o zi să îi pot întoarce măcar o rază din cele pe care mi le-a oferit!

Cură de detoxifiere

Mărul din Grădina Edenului ia diverse forme în zilele noastre. Una din variatele sale întruchipări o reprezintă, din punctul meu de vedere, televizorul. Iată-mă de o săptămână fără televizor în casă, iată-mă de o săptămână rupt de lume. Multă lume zice că nu se uită la televizor, dar, în momente de rătăcire tot mai aruncă un ochi la cutia cu maimuțe, dar dacă nu ai o astfel de cutie prin preajmă nu poți ceda tentației, pentru că, ați ghicit, tentația nu există.

După aceste zile în care nu am avut acces la televizor mă simt parțial detoxifiat, curățat și, oarecum cruțat de toată prostia care își face loc în această țară. Lipsa aparatului mă face să mă simt bine, mă face să îmi reconsider timpul și să îl folosesc cu mai multă chibzuință. Știu că multă lume nu poate concepe viața fără televizor, că nu își imaginează o zi fără un talk-show politic, fără un reality show monden sau fără niște inculți care fac din părerile lor reguli general valabile. Vă spun și vă asigur că se poate și nu numai că se poate, ba chiar este benefic trupului, sufletului și minții.

Să nu credeți că am rămas pe un petec de pământ în mijlocul oceanului, lipsit de orice informație de pe mal. Am căutat pe internet doar știrile și evenimentele care m-au interesat, iar în restul timpului am apelat la alte mijloace de relaxare și dezvoltare.  Ca alternative la maimuțăreala publică aveți bibliotecile. Clădirile acelea care par ostile unui ochi îndoctrinat de anumiți formatori de opinie, dar care îți aduc liniștea în suflet și o mulțime de cunoștințe. Unde mai pui că în bibliotecă poți să cunoști oameni deosebiți. Lectura unei cărți în liniștea și căldura căminului personal nu poate fi comparată cu privitul la o bucată de sticlă colorată. Felul în care îți zburdă imaginația în momentul citirii unui roman nu se aseamănă nici pe departe modul în care îți zburdă imaginația în momentul în care te transpui în pielea unor personaje cu o anumită notorietate, dar care sunt goale pe dinăuntru. O discuție cu o persoană dragă, o plimbare în natură, o oră de somn, câteva minute de meditație, toate acestea sunt plăceri mici care aduc satisfacții și beneficii mari dar, care trebuie descoperite.

Stau și mă întreb, merită să ne uităm la televizor? Merită oare să înghițim toată mizeria, prostia și incultura ce apare pe micul ecran când avem la îndemână atâtea mijloace de petrecere a timpului liber, majoritatea fiind benefice pentru noi ca oameni?  Oare ce ne dorim? Eu unul n-am murit fără televizor. 

Avocatul diavolului

Se zice că trăim într-un regim democratic, la fel cum se spune că presa este liberă și imparțială, având rolul de a informa, și nu de a influența, manipula, îndoctrina, sau de a inocula anumite idei. Fie că vorbim de tabloide, posturi de televiziune sau chiar posturi de radio, majoritatea sunt degeaba. Dezinformarea este la ordinea zilei, iar promovarea inculturii și a non-valorilor atinge cote alarmante. Totuși, în intunericul numit presă, se întrezărește un licăr, o speranță.

Doi oameni de calitate, doi oameni care au ceva de spus moderează o emisiune extraordinară, o emisiune în care problemele sunt expuse din două puncte de vedere, pro și contra, o emisiune care aduce un plus de informații publicului, în care omul de rând își poate spune părerea, chiar dacă aceasta diferă de cea a realizatorilor. Patruzeci și cinci de minute de calitate, minute care sunt în totală opoziție cu aproape toate emisiunile realizate în această țară. Cultură, informații corecte, promovarea corectă a valorilor și acuzarea non-valorilor, dezbatere liberă și fără piedici. Aproape o oră după care ascultătorul rămâne cu un plus de informații, o mulțime de întrebări, câteva răspunsuri, și, poate, dorința de a acționa și de a schimba ceva în această țară.

Nu am cuvinte să îi laud pe acești doi coloși ai presei românești, acești adevărati jurnaliști, acești adevărați oameni. Moise Guran și Vlad Petreanu sunt, după umila mea părere, doi oameni care își merită locul în loja personalităților românești. Bineînteles că există un sâmbure de îndoială în sufletul fiecăruia, dar, pentru a rezolva această problemă accesați site-ul EuropaFM și intrați în arhiva emisiunii Avocatul diavolului.

Pentru o emisiune genială, pentru doi oameni geniali, rostesc bravos națiune.

Gara din Alba Iulia

În majoritatea articolelor de pe blog am criticat și am expus părți nu tocmai pozitive ale vieții cotidiene sau ale semenilor noștri, unii fiind cu adevărat urmași ai maimuțelor. Acum voi începe o nouă categorie de articole, articole cu eticheta bravos națiune. Voi expune aici evenimente, lucruri și oameni care m-au impresionat, care merită menționate, și merită luate drept exemplu.  

Cred că fiecare dintre noi a fost nevoit să călătorească măcar o dată cu trenul, și, măcar o dată, a fost dezamăgit de imaginea gărilor românești, de nepăsarea și dezinteresul pentru aceste porți de intrare în orașe. Așa m-am simțit și eu până acum două zile. Am ajuns dis-de-dimineață în Alba Iulia și am avut parte de primul șoc. Gara arată, din punctul meu de vedere, impecabil. O sală de așteptare nu prea mare, dar încăpătoare, destul de bine încălzită, suficiente facilități, și foarte curată. Un alt șoc l-am avut în momentul în care am verificat tabelul cu plecările și sosirile trenurilor, care, spre marea mea surprindere, era afișat pe un ecran LCD, având o grafică mai mult decât decentă. Lovitura de grație am primit-o în momentul în care a fost anunțat un tren inter-city în trei limbi, respectiv română, engleză și franceză.

Am văzut câteva gări, dar, după mine, cea din Alba Iulia este una din puținele stații care arată nu doar decent, ci chiar foarte primitor. Judecând după aspectul acesteia realizăm că, dacă se vrea, se poate. Cei care s-au ocupat de lucrările de modernizare, cei care și-au dat interesul și se îngrijesc de bunul mers al lucrurilor merită sincere felicitări. Bravos națiune!

Avem o șansă

Dacă mă întrebai în umă cu un an sau doi ce vreau să fac după ce termin liceul îți răspundeam sincer că vreau să fac medicină și să plec în străinătate. Dar omul trece prin lume, prin timp,și  își mai schimbă părerile, așa cum am făcut și eu. Din toate planurile mele de viitor, neclintită a rămas dorința de a ajunge medic,  dorința de a ajuta și, de ce nu, de a revoluționa știința medicală. Locul în care îmi voi petrece următorii ani  din viață, locul în care voi lupta să schimb ceva, locul pentru care voi munci și voi trăi, s-a schimbat puțin.  În ultimii doi ani am avut șansa să trec prin multe locuri din țară și să cunosc mulți oameni minunați. Această călătorie inițiatică m-a determinat să îmi regândesc itinerariul. Am deschis ochii și am observat uriașul potențial al țării, uriașa resursă umană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Cu toate că în ultimii ani numeroase molime s-au abătut asupra țării noastre, molime reprezentate în principal de lepre de oameni care nu au avut alt interes în afară de îmbogățirea rapidă, încă mai avem o șansă.  Cred cu tărie că în următorii ani, odată cu ieșirea de pe băncile școlilor, a tinerilor din generația mea, a tinerilor cu simț civic, a tinerilor care doresc să facă ceva pentru concetățenii lor, a tinerilor a căror avere nu este reprezentată de bani ci de cunoștințe, a tinerilor care au fost educați să își ridice aproapele aflat într-un moment greu al vieții, și nu să îl împingă în prăpastie, a tinerilor pentru care o carte reprezintă altceva decât sprijing la piciorul patului sau armă de autoapărare, a tinerilor care salută din politețe și nu din obligație, a tinerilor care merg la școală cu drag și conștientizează că tot ce acumulează este pentru definirea lor ca oameni,  a tinerilor care pot și vor să muncească, va avea loc o întoarcere la rânduirea firească a lucrurilor. Acela va fi momentul critic, momentul de început al unei noi țări. Va fi momentul în care profesionalismul  subjugă banul, iar demnitatea, omenia, bunul simț și dorința de muncă vor calca în picioare hoția, nesimțirea și nepăsarea. Acela va fi momentul în care mulți dintre noi vor simți un tremur în suflet, și vor putea spune cu toată gura că aceasta este țara lor.

Cu toate ca mai sunt câțiva ani până a revoluția capetelor luminate, vedem cum flacăra victoriei începe să pâlpâie și să rupă întunericul din jur, iar vidul minților și al sufletelor începe să se umple.

Post scriptum

Dacă nu aveam șansa de a cunoaște atâția oameni minunați, oameni curați și deschiși, probabil rămâneam cu aceeași dorință a de pleca, de a abandona tot ce înseamnă această țară. Sunteți o mână de oameni care vor da tonul schimbării, o mână de oameni adevărați. Nu este nevoie să vă spun numele pentru că vă știți, și de asemenea, știți cât de mult vă apreciez și că aveți un loc special în sufletul meu. Vă mulțumesc dragi prieteni, răspândiți în toată țara.  

Dezmembrări

Când o mașină nu mai este bună, când nu mai funcționează sau omul s-a plictisit de ea și nu o poate vinde o duce la un parc de dezmembrări, loc în care este făcută bucățele și fiecare părticică este dată cuiva care are nevoie de ea, sau doar și-o dorește.

Ultimele două decenii ne-au demonstrat ca același principiu se aplică și în alte cazuri. Exemplul perfect este  țara noastră.  Se pare că nimeni nu mai are nevoie de România și încearcă să se debaraseze de ea pe bucățele. Începutul a fost mai timid, dar au prins curaj stimabilii conducători și încearcă să vândă (pe nimic) bucăți tot mai mari.

Nu avem nevoie de combinate, nu avem nevoie de fabrici și uzine. Cine a mai întâlnit o țară înțesată de industrie? Cine a mai întâlnit o țară în care să se pună accent pe economie? Acestea sunt aberații,  nimeni nu are nevoie de ele. Cel mai bine este să tăiem totul și să trimitem metalul la topit, dacă este posibil peste graniță, poate alții vor ști să se folosească de gunoiul nostru.

Transporturi? Nu avem nevoie. Sunt în lume țări care încearcă să mărească eficiența în transporturi introducând trenuri care transportă mai multe tiruri. Această soluție este menită să fluidizeze traficul, să reducă timpul de tranzit al țării, și, de ce să nu recunoștem, să aducă bani la stat. Bineînțeles că nu avem nevoie de o asemenea măsură, cei care o vor adopta sunt sortiți pierzaniei.

Zic unii că munții noștri aur poartă, dar, cu toate că afirmația este adevărată, noi cerșim din poartă în poartă. De ce ar fi cineva interesat să exploateze aurul pentru țara sa? De ce s-ar obosi cineva să creeze locuri de muncă pentru cetățenii propriei țări? De ce să exportăm produse  finite când putem exporta materie primă, la un preț mult mai mic? De ce să ne implicăm și să ne folosim de resursele proprii când pot să vină străinii și să ne ofere 4%? Sunt de acord cu specimenele ce au putere de decizie. E mult mai confortabil si mai profitabil să îi lăsăm pe alții să se joace în țara noastră și să ia cât doresc, urmând ca noi să primim ce mai rămâne.  Această soluție pare și mai profitabilă în momentul în care pentru o simplă semnătură autorul acesteia primește o sumă considerabilă.

Dragi ființe din conducerea țării, înțeleg că v-ați plictisit de această glie, înțeleg că nu vă mai folosește la nimic și că este un teritoriu bolnav. Înțeleg că totul pare un vehicul defect, dar, înainte să o dați la dezmembrări, vă rugăm să ne lăsați să coborâm. 

Asigurare împotriva bizonilor

În scumpa și draga noastră țară se impune introducerea unei asigurări contra bizonilor. În ciuda aparențelor, bizonii nu trăiesc numai la munte, ei se găsesc în toate arealele geografice, de la câmpie până la deal, de pe fundul mării, până în vârful muntelui. Aceste specimene posedă un echipament complet de camuflaj, prezența lor, fiind de foarte multe ori ignorată. Această ignorare le declanșează un soi de mecanism de apărare, un mecanism care îi face atât de speciali, un mecanism ce îi face demni de atenția publicului. Bizonii șoselelor sunt alături de noi!

De un an și aproape jumătate sunt posesor de permis de conducere, dar, în același timp sunt și biciclist. Oare de ce prefer să las o distanță laterală considerabilă în momentul în care depășesc un biciclist? Sigur din cauza faptului că vreau ca ei să îmi admire mașina, și nu din rațiuni de siguranță. Nu îmi doresc ca aceștia să aibă spațiu de manevră și să nu se sperie când trec pe lângă ei, cu siguranță nu acesta este motivul!

Producătorii de autovehicule trec printr-o perioadă foarte prosperă, o perioadă de belșug maxim, o perioadă în care simt nevoia să facă risipă de material. Din această cauză ei pun pe uși cate o bucată mai mare de plastic, căreia îi atașează o oglindă. Această bucată de material are rol pur estetic, neavând nici o funcționalitate. Ba mai mult, sunt în plus în momentul în care, piloții de raliu mioritici simt nevoia să facă slalom printre fraierii care circulă regulamentar. Vă sfătuiesc să le rupeți și să le aruncați, nu cumva să priviți în ele, există riscul de orbire.

Spațiile de parcare sunt prost gândite, ele au fost gândite pentru oameni normali, nu pentru bizoni. În spiritul speciei, bizonii simt nevoia să ocupe un loc și jumătate, sau mai mult. De ce? Foarte simplu. Animalele periculoase au nevoie de o zonă de siguranță, de o distanță la care oamenii să fie protejați. Așa și aceste specimene. Dacă ocupă cel puțin un loc și jumătate, distanța până la cea mai apropiată mașină este suficient de mare încât conducătorul acesteia să nu se molipsească de la bizon, să nu i se inoculeze prostia, mândria și celelalte virtuți ale bizonului.

O mână de oameni, oameni care au avut ceva materie cenușie, au inventat intersecțiile. În aceste puncte de interes oameni aleg pe ce drum să își continue călătoria, iar după ce fac această alegere își așteaptă rândul, respectându-i pe ceilalți participanți la trafic. După cum v-ați dat seama deja, bizonii au un comportament total opus. Aceștia blochează jumătate de intersecție, după care își aleg calea, blocând  și cealaltă jumătate de intersecție pentru a porni de pe loc. Se simt exact ca la ei acasă, ca în grajdul comunal.

Dacă ar fi să consemnăm toate comporatmentele bizonice ne-am întinde pe sute de pagini, dar, cu toate acestea, poate vom continua sublinierea lor într-un articol viitor. Propun să includem această specie pe lista celor protejate, să îi închidem într-o rezervație și să-i urmărim de la distață. Ca locație propun o halda de steril de la vreo exploatare din Apuseni, preferabil cât mai aproape de baza acesteia, sub tone și tone de reziduri toxice. Totuși, înființarea acestei rezervații s-ar putea sa dureze un timp, dar nu din cauză că suntem conduși de alt tip de bizonii, ci din cauză că spațiul de care avem nevoie este mare și sunt necesare multe aprobări de la agențiile de mediu, doar sunt o specie protejată. Până atunci, fiecare dintre noi ar trebui să își facă o asigurare anti-bizon, sau să își cumpere o carabină. 

Cum nu vii tu...

De ce am senzația că de fiecare dată când ies din casă datorez fiecărui om câte ceva?

Dacă merg la magazin să cumpăr pâine, persoana care mă servește, de cele mai multe ori, mă tratează cu un aer de superioritate, mă servește în scârbă, ba mai și face câte o glumă, care nu are nici cap și nici coadă, o glumă la care râde singură. Ba mai mult, începe să mă interogheze și să mă întrebe tot ce ii vine în minte, de parcă aș fi detectiv particular.

Să nu cumva să fi nevoit să îți intocmești ceva acte, pentru că acolo îți vei pierde ani din viață. De când munca la ghișeu a devenit o poziție de autoritate supremă? De când munca pe banii statului a ajuns să fie o leneveală pe banii statului? Să fim noi de vină că cerem cuiva să muncească pentru banii pe care ii primește?

Cred că ar trebui să se deschică o școală în care să se predea o singură materie, omenia. Ești mai grozav dacă cineva te întreabă pe unde să meargă pentru a ajunge în punctul X, iar tu îl trimiți în direcția opusă? Primești puncte bonus dacă te bagi în fața altora la magazin, la poștă sau la semafor?

Am văzut și oameni care așteaptă să li se ridice statuie. Acest tip de animale consumatoare de oxigen se găsesc pe bănci, fie în parcuri, fie în fața blocurilor, și sparg semințe cu o viteză inimaginabilă, dar uită că locul mizeriilor este la coșul de gunoi. Poate că în momentul în care cei de la salubritate ridică deșeurile ar trebui să îi ridice și pe ei, să îi ducă unde le este locul.

Respect pentru natură? Ce este asta? Nu avem nevoie de așa ceva. De ce să respectăm ce este în jurul nostru când putem distruge tot? De ce să eliberăm un pește care este sub dimensiunea legală de reținere dacă nu ne vede nimeni?  De ce să plantăm un copac și să nu tăiem unul? Mai bine îi blamăm pe cei care o fac, ei vor distruge această țară.

Domnule Vlad, maestre, ce zici de încă un mandat? 

Planeta necunoscută

Uitându-mă la televizor mă cuprinde o teribilă spaimă, o frică ce îmi inundă fiecare colț al trupului și mă trimite într-o stare de profundă reverie, mă aruncă într-un univers paralel. Trebuie să punctez faptul că televiziunile din România sunt execrabile. În afară de câteva emisiuni, cărora merită să le aloci minute din viața ta, tot ce apare la televizor este o mizerie și o bălăcăreală publică. Dacă nu vedem „vedete” bătute, înșelate, operate, dezbracate, machiate, debordând de inteligență, vedem „politicieni” pentru care contează orice, mai puțin cetățeanul și care ar face orice pentru a-și crea un mic imperiu, pentru a se ridica deasupra plevei, pentru a se înălța peste țară și tot ce înseamnă ea. Totul culminează cu momentul știrilor, care, mai nou, sunt mereu aceleași. Fie zi, fie noapte, aceleași subiecte, prezentate în același mod (mecanic), cu o puzderie de greșeli.

Să revin la factorul determinant al acestei scrieri. Cum mă uitam  eu la televizor, nu de alta, dar eram curios să văd ce se mai întâmplă prin țară, văd o știre, prezentată de o doamnă apatică și fără nici un chef de muncă, care afișează un zâmbet tâmp, în care protagoniști sunt doi (vă rog să îmi scuzați exprimare) domni. Unul dintre ei este caracterizat de o stea apusă a muzicii românești ca fiind un bărbat „deosebit și contra violenței”, este prezent într-o emisiune, mai mult decât penibilă, alături de un câine de pază, pardon, copreședinte. Acești stimabili domni prezintă situația României ca fiind minunată, cele mai mici taxe din Uniune, totul roz, ponei liberi pe strada, unicorni tragând calești de cleștar și zâne călare pe zmei. Dacă un domn „demn și contra violenței” a spus asta, păi așa e! Nu pot să înțeleg de ce se plâng românii când statul le face un bine impunând CELE MAI MICI TAXE, chiar nu pricep.

Totuși aș avea o propunere pentru cei doi stimabili. Scumpilor, preamăriților, slăviților, cinstiților, haideți să facem un exercițiu, haideți alături de cei care v-au pus în fruntea unei țări, moment în care era mai bine să își taie mâna. Așadar, haideți între muritorii de rând și încercați să supraviețuiți o lună cu „familie mare, remunerație mică, după buget”. Oare cum vi se vor părea taxele din postura de provincial, tată, cap de familie care muncește pănâ își dă duhul, iar la finalul lunii numără doar până la 800 de lei?

Altă propunere, munciți șase ani, tociți-vă coatele pe băncile școlilor, învățați (nu plagiați) și încercați să salvați vieți în această țară. Munciți cu sârg și dăruire și priviți momentul în care un incompetent vă distruge munca de ani de zile pentru că așa consideră el că e mai bine sau pentru că are vreun proiect măreț de turism. Înfruntați momentul în care același om incompetent și incapabil de a asimila orice informație nouă, exceptând cele legate de prețul vacanțelor și al mașinilor, vă privește zâmbind și vă taie bugetul. Iar după toate acestea, mergeți acasă și puneți liniștit capul pe pernă, gândindu-vă că a doua zi vă veți face datoria de cetățean plătindu-vă toate dările către stat, din leafa boierească de 1000 de lei.

Milioane de propuneri ar fi de expus, milioane de oameni disperați și nesiguri pe ce la aduce ziua de măine, dar bucuroși că au cele mai mici taxe din Uniune. Oare taxele nu ar trebui să fie în raport cu nivelul de trai și sursele de venit? Nu, greșesc, asta este o utopie. Cred că vorbesc în numele a milioane de români când vă mulțumesc pentru șansa extraordinară pe care ne-ați oferit-o prin menținerea taxelor la acest nivel minim, chiar nesințit de mic, infim. Vă mulțumim domnilor (iar zic prostii, dar știți deja, îmi cer scuze că îi numesc domni).

Se pare că toți suntem furați de un miraj, de o FATA MORGANA, și că de fapt, noi trăim într-o țară de vis, o țară în care totul merge uns, iar singura problemă suntem noi. Treziți-vă români, aveți o problemă!

Epilog

Mult i-am așteptat și mult i-am dorit; mult i-am blamat și mult i-am iubit; mult ne-am dorit să treacă și amarnic regretăm acum! Au fost patru ani din viață, au fost patru ani ce au un rol esențial în definirea noastră ca OAMENI, au fost anii de liceu. Iată-ne ajunși într-un moment în care totul a devenit amintire, toate întâmplările sunt la timpul trecut și regretele ne năpădesc.

În urmă cu un an, o lună sau chiar o săptămână, eram convins că ultimul sunet al clopoțelului va fi o eliberare, un soi de plăcere pentru că drumul spre viitor îmi este larg deschis. Dar, cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, ultima oră de dirigenție a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, și ușurarea s-a transformat intr-o părere de rău și fericirea în durere. Astfel că, ultimele mele cuvinte, ultima cuvântare din liceu, una neplanificată, a fost mult mai scurtă decât ar fi trebuit. Emoțiile astea...

După cum spunea Harriet Beecher Stowe, cele mai amare lacrimi vărsate pe mormintele noastre sunt pentru cuvintele rămase nerostite și pentru faptele rămase neîmplinite. Nu se poate ca după patru ani să nu ai nici un regret, dar se poate să te împaci cu gândul că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a te ridica și pentru a-i ajuta pe alții să se ridice. Faptele rămase neîmplinite așa vor rămâne, dar vorbele încă pot fi rostite.

Sunt conștient că pe timpul liceului am avut numeroase conflicte și probleme, sunt conștient că de multe ori nu am fost pe placul vostru și că v-am enervat, dar, sunt conștient și de faptul că mi-am asumat toate acestea în momentul în care am decis că vreau să fiu într-un post de conducere. Vreau să îmi cer scuze pentru toate neplăcerile create și scandalurile iscate, dar, în același timp, vreau să vă spun că ați fost o echipă minunată și că mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrăm împreună.

Am avut o clasă minunată, cu o susținere deosebită. Îmi amintesc cu mare drag zilele ce au precedat primele alegeri la care am participat; cu același sentiment de mulțumire și bucurie îmi amintesc ziua în care am fost ales să vă reprezint, zilele în care am făcut front comun pentru a „boicota” anumite persoane sau acțiuni, de momentele de distracție, de boxe şi de multe alte „peripeții”!

Au fost perioade grele, au fost momente în care am fost împotriva voastră și v-am ironizat, dar mai multe au fost momentele în care am vibrat la unison și ne-am unit ca două mâini într-un ritual străvechi, au fost furtuni și curcubee. Aceste pante ascendente, ce au urmat unor căderi în gol, au făcut ca acești ani să fie atât de frumoși. Fiecare dintre voi va râmăne în sufletul meu, fiecare are ceva special, ceva numai al lui, ceva care a contribuit la dezvoltarea sa personală și la dezvoltarea grupului.

Pe lângă faptul că am fost mult mai emoționat decât aș fi crezut în ultima oră de dirigenție, momentul în care mi-am citit albumul a fost o combinație între plăcere, mulțumire și regret. Mă bucur și vă mulțumesc pentru ceea ce mi-ați scris. Sunt nespus de mulțumit că am însemnat ceva pentru voi, și sper că v-am ajutat în momentele în care ați avut nevoie. Regret că a trecut așa repede, regret momentele de restriște, dar aceste regrete ne determină să realizăm că s-au legat prietenii și că, peste ani și ani, vom mulțumi cerului că ne-a dat șansa de a fi împreună.

Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă (Maya Angelou). Cu siguranța toate neplăcerile din timpul liceului vor fi date deoparte în viitorul apropiat, dacă nu cumva au fost înlăturate deja. Ceea ce pot să vă spun este că eu am uitat toate neplăcerile, toate conflictele și că pentru mine ați fost și veți rămâne niște oameni minunați, cărora trebuie să le mulțumesc pentru că au contribuit la formarea mea.

Acest ultim paragraf nu este unul de încheiere, ci unul de început. Acum începe un nou capitol în viața fiecăruia, dar, așa cum într-o carte capitolele au legătură între ele, și în cartea vieții noastre vor avea! La bună vedere dragilor!

A te implica, sau a nu te implica (1)

Implicarea în viața socială este crucială pentru evoluția unui popor, dar ajungi într-un punct în care cazi pe gânduri și te întrebi dacă merită să te implici, sau nu? Pro și contra, dar hai să o luăm pe rând.

Să presupunem că ne implicăm într-o acțiune, acel gen de acțiune care va aduce un beneficiu mai multor oameni, care îți va ajuta colegii, iar, la final, binele va fi împărțit între mai mulți, gloria risipindu-se ca un nor de praf în furtună.  

La început, totul este bine, lingușirea este maximă, dar ajutorul minim. Timpul trece, tensiunea crește, termenul limită se apropie, și uite că începe să se aleagă uleiul de apă. Tu, da, tu, „dragă prietenă”, te rog să mă scuzi că am îndrăznit să te ajut. Te rog să mă ierți că am îndrăznit să îți întind o mână și că am vrut să fac ceva bun pentru tine! Te rog să îmi dai o palmă pentru că nu mi-am dat seama cât ești de fals și cât ești de nesimțit. Apropo, dacă vrei să mai acuzi și să arunci cu noroi în cineva care lucrează și încearcă să ajute, te rog să ieși din canal, urcă printre oameni. Să nu uit, fă un pas către acele „pătrate de hârtie” numite cărți, deschide-le și încearcă să citești, poate îți diversifici vocabularul, poate mai adaugi câteva cuvinte celor învâțate din „odele” celebrilor cântăreți de manele. Tot de acolo, tot din acele bucăți de bucăți de celuloză înveți și tu că oamenii mai în vârstă trebuie respectați, atât pentru ceea ce sunt și ceea ce fac, cât și pentru faptul că ți-ar putea fi părinți, nesimțito!

Draga mea prietenă de la ora 11, sper să citești asta și să îți dai seama că în dreptul celor șapte ani pe care ar fi trebuit să îi petreci acasă scrie ABSENT!  Pune mâna pe o carte, o carte adevărată, lasă bârfele, și dacă tot vrei să bârfești, asigură-te că auzi bine!

Fie roata și pătrată...

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu.

La o simplă căutare pe internet găsim o mulțime de afirmații cu privire la istorie. Numeroși oameni de valoare, oameni care au însemnat ceva în țară și în lume și-au exprimat părerea cu privire la istorie, unii fiind mai acizi, alții mai domoli. Dintre toți aceștia amintim doar doi, și anume: Nicolae Iorga- „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.”; Antoine de Saint-Exupery-„Istoria ne învță că din istorie nu învățăm nimic.”

Iată că aceste idei se regăsesc astăzi, poate că mai bine ca niciodată, în societatea românească. De ce afirm asta? Ani și ani de batjocură, de prigoniri și lipsă de respect la adresa românilor, nedreptăți și abuzuri exercitate asupra populației „băștinase”, o mulțime de „căpetenii de trib” care și-au văzut doar interesul propriu și cel al acoliților, nu ne-au învățat nimic, nu ne-au dat nici cel mai mic imbold spre acțiune, nici cea mai mică dorință de a schimba ceva. Flacăra există, dar este rară și năpădită de vântul potrivnic din exteriorul cochiliei, astfel că se stinge înainte de a încălzi câtuși de puțin sufletul și trupul.

Ne alfăm astăzi la peste un secol de la dispariția unuia dintre geniile literaturii universale, de la plecarea unui colos spre alte tărâmuri, și la aproape un secol  și jumătate de la publicarea unui roman de căpătâi în literatura mondială. Dostoievski, cu al său roman „Crimă și pedeapsă” a reușit să surprindă perfect lipsa de caracter a unor personaje de pe scena vieții și societatea însăși, în toată „splendoarea ei mizerabilă”.

„Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false ea totuși face plăcere și este acceptată fără supărare. O plăcere grosolană, totuși plăcere. Oricât de grosolană ar fi lingușirea, ea pare cel puțin pe jumătate adevărată. Și asta la toate straturile sociale, culte sau inculte.”

Oare în societatea românească cum e? Nu pare mai simplu de ales o cale ușoară, o cale și un mod prin care beneficiile vin rapid, chiar dacă implică anumite sacrificii? Nu este mai ușor pentru unii să își vândă și sufletul pentru a ajunge în punctul dorit, chiar dacă nimic din ceea ce înseamnă călătoria nu se potrivește cu profilul lor interior? Oare?

„Știam că acela care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți! Cine cutează mult acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă și îi disprețuiește, acela ajunge legiuitor, și cu cât cutează ,mai mult, cu atât e mai respectat. Așa a fost totdeuna și așa va fi mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta!”

Ne alegem bine „conducătorii”? Este în regulă să punem la cârma țării aceeași oameni? Chiar am spus oameni? Am greșit, aceleași creaturi odioase dornice de înavuțire, aceleași creaturi al căror singur scop este confortul personal, aceeleași creaturi care promit mare cu sarea, dar la câteva minute după ce se văd pe postul dorit uită tot? Disprețul și calomnia au ajuns la rang de artă. Școala a ajuns să fie opțională, diplomele atestă capacitatea de a plagia, iar cunoștințele cele mai importante vizează orice domeniu, în afara aceluia în care respectivul acționează și asupra căruia are influență.

Și totuși, ce ne învață istoria? Avem în față câteva decenii în care putem schimba ceva, în care putem da o palmă istoriei, câteva decenii în care noi facem istoria. Ieșiți din starea de nepăsare și de delăsare! Ieșiți și schimbați ceva, faceți ca peste un secol oamenii să spună că prin noi s-a schimbat istoria și că noi suntem cei care am dat startul schimbării în bine! Haideți să întoarcem roata! Fiți oameni!

Cărțile mușcă!

Îmi pare rău că sunt nevoit să scriu acest articol, dar chiar nu se mai poate.  În ultimii ani asistăm la o evoluție, din păcate, descendetă a tinerei generații, o răsturnare a valorilor sociale și o inversare a priorităților în viață. Ca orice alt curent social, fenomenul „messenger” a fost înțeles într-un stil pur românesc. Limba română a fost asasinată timp de mulți ani, iar asasinarea ei continuă și acum, chiar dacă majoritatea „asasinilor” s-au mutat pe facebook.

Din păcate, de la generație la generație, este tot mai evidentă pierderea valorilor sociale și a principiilor sănătoase de viață. Dive de carton, baieți de bani gata, „moluște” și tot felul de animale urbane sunt prezente în acest mediu virtual, unde, se pare, că sunt mai importante aparențele decât realitatea.

În această lume, aparent, fără nici un căpătâi, stimabilii cred că vor domina totul, dar realitatea este total diferită, orbitoare la o privire mai atentă. Desigur, prezența lor este agreabilă, ba chiar plăcută. Toți avem nevoie de distracție, toți avem nevoie de momente vesele, iar în prezența acestor persoane regăsim vechii bufoni de curte. Problema apare în momentul în care deschid gura sau încearcă să se exprime în scris. Dar și acesta este o chestiune comică. Dragilor, înțelegem că nu prea foloșiti „pătratele de hârtie” numite cărți, înțelegem că nu vă permite cultura acumulată în anii premergători defininirii voastre ca animale urbane să citiți și să folosiți ce au scris alții, doar aveți propriul stil. Citit? Ce înseamnă acest cuvânt? Nu, nu vă puneți în pericol vederea, nu citiți, este toxic! Am văzut oameni care au ajuns la grea suferință din cauza cititului. Nu este nevoie. Mergeți la școală și încercați să epatați, sfidați pe toată lumea, înscrieți-vă la facultăți, dar nu mergeți la cursuri, după câțiva ani vă cumpărați o diplomă și ați rezolvat orice problemă. Încercați să nu atingeți vreo carte, am văzut oameni mușcați de cărți, oameni cu membre amputate, iar unii chiar eviscerați. Nu riscați!

Totuși, există o soluție pentru voi. Propun oamenilor subjugați de cărți, oamenilor dominați de aceste fiare și preocupați de ce au în cap (lucru foarte greșit) să vă construiască o insulă, sau să găsească o soluție pentru a întreține viața în spațiu. Fără nici un fel de carte, fără vreo idee străină de a voastră, fără dușmani mascați în intelectuali! Acest loc este edenul pentru voi, locul tuturor posibilităților. Plecați dragilor, plecați până mai puteți, cărțile au început să facă tot mai multe victime. Acum! Mâine poate fi prea târziu!

Promisiuni (ne)respectate

Suntem la mai mult de douăzeci de ani de la „revoluție”, de la apusul unui regim, detestat și iubit, hulit și regretat. Un regim care și-a pus amprenta pe dezvoltarea societății în care trăim, un regim care a avut plusuri, dar și multe minusuri. Sfârșitul acestei „ere” a dat posibilitatea unora să se afirme, să se îmbogățească peste noapte, sau să își stăpănească setea de putere.

Au trecut mai bine de două decenii, s-au succedat la putere felurite partide politice, dar românii au rămas cu un singur lucru, cu PROMISIUNILE. Tind să cred ca este o boală națională cu puternice tendințe de agravare, o boală care în timp s-a cronicizat. Nu înțeleg această goană după promisiuni, această permanentă așteptare de mai bine. Unde vă este spiritul rațiunii?

În campaniile electorale de anul trecut, și slavă Domnului au fost, cu toate ca trecem printr-o profundă criză economică la nivel înalt nu se vede. Politicienii au promis cerul și pământul. Majoritatea promisiunilor au fost făcute în van, până și un copil de școală primară poate realiza că nu au cum să le ducă la îndeplinire, dar „oamenii maturi” nu au realizat asta și s-au încrezut orbește în „conducătorii neamului”.

Oare se justifică nemulțumirile ulterioare? Eu cred că nu, atâta timp cât ai fost singur în cabina de vot și ai avut în mâna ta puterea și ți-ai bătut joc de viitorul țării. Când spun asta nu mă refer la actualii „conducători” ci mă refer la toți cei care s-au succedat la putere din 89 încoace. 

Se poate să fi fost oameni foarte buni și care chiar au făcut treabă. E posibil, dar mă întreb unde sunt miile de kilometri de autostrăzi?  Unde este traiul european (700 de lei pe lună vi se pare european?)? Unde sunt instituțiile care funcționează doar pentru cetățean și funcționarii care își dau interesul? Unde sunt celelalte promisiuni? Aaa, da, pe hârtie. Ce ușor e să dăm vina pe alții, „ăia” au făcut așa, nu avem bani că i-au furat, nu putem că au făcut nu știu ce. Păi bine măi stimabililor, atunci de ce nu le ridicați tuturor imunitatea diplomatică să vedem o „triere” prin țara?

Oare dacă ar ieșii în stradă câteva milioane să își strige nemulțumirile cum ar fi? Oare ce s-ar întâmpla dacă la următoarele alegeri s-ar înregistra o prezență la vot de sub 10%? Cum ar fi ca în campanie să fie boicotate „marșurile” candidaților? Fantasme...doar suntem țara în care un sfert din populație (poate mai mult) are carnet de partid.

România trezește-te, români deșteptați-vă!

Ne batem joc?

Dacă stăm și analizăm România, vom observa că avem de toate. Avem munți, câmpii, dealuri, ape, mare, deltă, istorie, resurse, tot ce poate visa un popor. Păcat că acest spațiu este locuit, păcat că este locuit de oameni fără nici un Dumnezeu, oameni care nu au nici o credință în afara banului, oameni pentru care cel mai important lucru este propria persoana.

Frumusețea țării este vizibilă din toate unghiurile, din toate părțile, de către toți locuitorii și de către toți vecinii. Munți semeții, câmpii mănoase, ape cu potențial extraordinar în ceea ce privește agrementul, marea, delta, vestigii istorice, și multe alte „resurse”. Păcat că majoritate înțeleg prin turism o jupuire de bani, o batjocură generală. Nu pot înțelege cum un agent de turism nu este capabil să atragă oamenii din propria țară, nu este capabil să faciliteze accesul conaționalilor săi la servicii de cea mai bună calitate. Să ne fie rușine, să vă fie rușine! Bulgaria? Bulgaria să ne dea lecții? Cum este posibil ca un sejur în Bulgaria, sau în alte țări vecine, să fie la prețul unei nopți la noi în țară? Halal turism!

Poate cea mai importantă resursă a unei țări este reprezentată de oamenii care o populează. Cu regret, observ că românii noștri nu înțeleg.  În ultimii ani exodul românilor a fost transformat într-o „alungare”, într-o gonire din țară. Oameni a căror inteligență bate calculatoarele, a căror minte poate ridica țara pe culmile succesului, au fost lăsați să plece, sau, mai bine zis, au fost goniți. Nu se poate ca un om de o valoare extraordinară să rămână într-o țară în care traiul zilnic este mai mult decât jignitor și batjocoritor și în care valoarea nu îți este apreciată.

Lăsăm adevărații oameni să ne scape printre degete dar promovăm non-valorile. Ieri am observat la televizor două știri care m-au șocat. Două „dame” pleacă din club și conduc o mașină, de vreo 50.000 de euro, în stare de ebrietate, fac accident, după care pleacă tot cu mașina. A doua știre se referă la un „luceafăr” care a fost eliberat din nămeți înaintea celor care stăteau ca proștii în frig, fără mâncare și fără combustibil. Să înteleg că oamenii aștia au stele în frunte? Oare de unde aveau „divele” bani să își achiziționeze o astfel de mașină? De ce nu s-au luat măsuri ca pentru muritorii de rând? De ce unii au privilegii, în timp ce prostimea este ignorată?

Ne batem joc de țară, de oameni, de tot ce am avut. Avem o moștenire? Foarte bine, o vindem, sau dacă nu o vindem o distrugem. De ce să păstrăm ceva cu urme ale trecutului? Nu, e mai simplu să distrugem tot și să cumpărăm de la alții. Păcat. „Săracă țară bogată/Mult ai trăit supărată”.

Printre atâtea exemple negative, astăzi, am avut plăcerea să văd oameni adevărați, oameni care știu să facă ceva fără nici un interes și care știu să își ajute semenii. Iarnă, frig, oamenii merg la patinoar, unde este patinoar. Unde nu... oamenii se descurcă. Astfel, câțiva concetățeni, au început să curețe zăpada de pe un lac pentru ca cei dornici să poată patina. I-a plătit cineva? Nu. Așa se definește spiritul civic.

„Dacă muncim numai pentru bunurile materiale, ne clădim singuri temnița.” Nu vă bateți joc de voi, nu vă bateți joc de țară!

Șansă, destin, decizie, acțiune

Destin? Oare avem așa ceva? Este foarte adevărat că, mai toată lumea, speră să ajungă într-un loc frumos, într-o funcție „călduță”, sau să aibă o viață perfectă datorită destinului, dar nu mereu este așa, sau, cel puțin, eu nu văd așa lucrurile.

Când vine vorba de destin, primul cuvânt care ne vine în minte este MISTER. Și cum omul este, probabil, cel mai curios viețuitor de pe planetă, lucrurile se complică. Astfel mulți ajung la vrăjitoare, ghicitori, sau cum vreți să le ziceți pentru a afla, chipurile, ce vor „pătimii” în viitor. Mii de ani de evoluție și credibilitatea, dusă către rangul de prostie, nu a evoluat deloc. Mi se pare penibil să crezi că cineva îți va prezice viitorul și să mai și plătești pentru asta. Pe de altă parte, merită felicitări cei care reușesc să inspire o așa încredere, încât oamenii să îi caute pentru „ghicit”.

Oare să fie chiar destinul? Poate, dar cred că mai mult suntem noi. Un exemplu simplu : „Doamne fă să iau BAC-ul!”. Și așteaptă elevul. și așteaptă, și vine BAC-ul, trece, și elevul tot acolo este, tot la liceu, fără BAC. Destinul a fost crunt, sorții au fost potrivnici, zeii s-au aliat și au întreprins acțiuni contra stimabilului elev. Păi să facem o retrospectivă. Cum să iei BAC-ul dacă nu muncești? Cum să reușești dacă nu înveți? Aproape imposibil! Ia pune mâna și ajută puțin „destinul”, muncește, învață, și o să vezi că îți schimbi „soarta”. Nu trebuie să ne resemnăm cu ideea că nu avem, este normal să nu ai ceva dacă nu muncești. Muncești și îți faci singur „destinul”, te aliezi cu zeii și reușești.

Alegem? Da, mereu. Zi de zi ne lovim de alegeri, zi de zi avem de făcut pași, zi de zi luăm decizii mai mult sau mai puțin importante. Esențial este să ne dăm seama de momentul în care facem alegeri cruciale și să le facem bine. Dacă nu le facem bine, asta e, mergem mai departe. Destinul nu cred că ne este potrivnic, noi ne suntem potrivnici pentru că ne îngropăm în depresia unei alegeri greșite. De cele mai multe ori, în rău este și un bine, niciodată nu știm când o alegere greșită aduce mai mult bine decât zece alegeri „corecte”. Perseverență!

Cu toții avem o șansă, îi zice viață și nu are rost să ne-o ratăm. Fie că e destin, fie că nu e, noi trebuie să ne ajutăm, nu să așteptăm să cadă „para mălăiață”.
„Nu voi fi un om obișnuit pentru că am dreptul sa fiu extraordinar”, aveți dretul, faceți-o!
Ajutând destinul ne putem aduce pe noi pe un drum mai bun, pe apropiații noștrii, dar și țara în care trăim! La muncă, români, nu la întins mâna!

Vreau o țară...

Nu știu sigur dacă „vreau o țără ca afară”, dar vreau o țară normală. Bineînțeles că sunt mai multe înțelesuri ale cuvântului „normal”, dar o să încerc să îl descriu în viziunea mea.

Vreau o țară în care să se păstreze o ierahie a valorilor, o ierarhie a ceea ce înseamnă un om în adevăratul sens al cuvântului, făcând excepție de avere, pile, relații, cumetrii și alte cele. Vreau să văd oameni care au ceva de spus în fiecare domeniu, nu măscărici puși în funcție pe anumite criterii (nu dezvolt pentru că se știe) sau prin ignoranța și indiferența unora. 

Vreau o țară în care sistemul de învățământ să te învețe și să te pregătească pentru viață. Un sistem bazat pe dezvoltarea ta ca om și pe nevoile viitoare ale societății, lipsit de materii fără sens. O programă adaptată situației actuale și bazată pe lucruri practice. De asemenea, accentul nu ar trebui pus pe note, obținute mai mult sau mai puțin corect, ci pe ceea ce elevul a învățat și cum poate aplica noțiunile învățate. 

Vreau o țară în care admiterea la facultate să nu se facă pe baza unui dosar sau pe baza consistenței contului. Un examen cinstit care să arate dacă omul respectiv este pregătit să urmeze o anumită specialitate și, mai ales, dacă îi place și este dornic să învețe. Nu multitudinea diplomelor obținute la „facultăți de carton” dau valoarea unui om. 

Vreau o țară în care ignoranța să nu mai fie la rang de virtute. Indiferent unde ești te lovești de un zid continuu. De cele mai multe ori, din ignoranță, au de pierdut foarte mulți oameni. Vreau să văd oamenii plini de viață, de spirit și de dorință. Vreau să văd că oamenii merg să voteze sau să aleagă ceva din dorință și convingere, nu din rațiuni „necurate”. 

Vreau o țară în care să avansezi ierarhic pe puterile proprii, fără ajutoruri sau favoruri și fără intervenții financiare. Să nu existe domeniu fără oameni calificați, specialiști care au un cuvânt important de spus. Putem observa „hackeri” români renegați de propria țară și adoptați de alții care au capacitatea să aprecieze o minte strălucită și să o pună într-o lumină mai mult decât pozitivă. 

Vreau o țară în care prețurile să nu fie ca într-un „montagne russe”. Nu vreau să mai văd cum cresc prețurile la combustibil înainte de anunțul de mărire al prețului barilului de petrol, nu vreau să mai văd cum cresc prețurile la alimente, datorită scumpirii carburanților, înainte ca aceștia să se scumpească. 

Vreau o țară cu oameni care să își prețuiască pământul natal și să îl exploateze cât mai bine. Cum ar fi să tăiem un copac și să plantăm trei? Cum ar fi să ne bazăm pe agricultură și să facem exporturi, nu importuri? Cum ar fi să profităm de toate darurile naturii, de munții, de râuri, de Delta Dunării, de satele țărănești, de alte și alte daruri, și să facem turism? Nu să ne batem joc de tot ce avem, să vindem tot și să ne plângem că alții au. 

Vreau o țară în care oamenii să nu spună „nu pot”. Vreau să aud oamenii spunând „nu reușesc, dar voi continua să încerc până am succes”. Sunt sătul de o țară de asistați social, de oameni în plină putere de muncă ce se dau „răniți”, de milioane de falși bolnavi, de oameni care nu mișcă un deget, dar așteaptă totul. 

Vreau o țară în care oamenii să nu fie considerați ultimele mizerii. Nu mai suport să văd cum oamenii sunt terfeliți în jocul „celor mari”. Nu mai suport să văd oameni care se complac în această continuă terfelire și mai apoi spun că „nimeni nu îi ajută”, așteptând o minune și fiind dependenți de promisiuni fără acoperire. 

Vreau o țară în care cuvântul unui om să fie mai puternic decât orice act oficial. Vreau să văd că oamenii au puterea să își asume ceea ce spun, oricare ar fi consecințele. Nu mai pot vedea oameni care își dau cuvântul, ca mai apoi să spună că s-au răzgândit.

Vreau o țară în care fiecare să fie conștient de rolul lui în societate și să își treaba. Vreau ca oamenii să conștientizeze că sunt plătiți să își facă meseria, nu sunt plătiți să stea degeaba sau să fie ignoranți. Vreau să realizeze că nu îi ține nimeni cu forța, iar dacă nu sunt capabili, nu pot sau nu vreau să își facă meseria, să aibă tăria să își dea demisia și să plece.

Vreau o țară în care nimeni să nu uite că „patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefutorilor” (Tudor Vladimirescu), în care toți să fie plini de viață și avizi de schimbare. O țară în care tinerii să dorească să facă ceva mai bun și să nu se vândă „pe doi arginți”. 

Vreau o țară...