Se răsucește...

Ce mod mai bun de a-ți începe dimineața decât citind o poezie? Da, o sa ziceți că sunt n moduri mai bune, dar pentru mine o poezie de dimineață este asemenea mirosului de cafea. Dintr-o pură întâmplare am dat peste o poezie despre țară, peste o poezie prin care „Eminescu se răsucește în mormânt”. Stau acum și mă întreb, cum pot românii să fie atât de delăsători, de impasibili și indiferenți la tot ce se întâmplă în jur? Cum poate cineva să privească filmul furtului propriei țări, propriei identități fără să miște un deget? Cum este posibil ca cineva să nu facă nimic pentru a-și ajuta seamănul, vecinul, prietenul, conaționalul doar de dragul avuției proprii și al unei împliniri prin bani care, probabil nu va veni niciodată?

Iubire și dragoste de țară, cât de abstract sună în aceste zile, cât vid conțin aceste concepte. Toți iubesc țara, dar nimeni nu face nimic pentru a o face să meargă. Politicienii iubesc țara, nimic mai adevărat. Probabil ca pentru ei, 238391 nu reprezină altceva decât o sumă multiplicabilă, o viitoare avere, un viitor cont în bancă. Oamenii de rând iubesc țara, dar când vine vorba de a acționa pentru binele țării, când vine vorba de a protesta împotriva unei conduceri infecte ba sunt la servici și nu pot sa lipsească, ba sunt în timpul lor liber și nu vor să și-l risipească, ba îi lasă pe alții că doar un om în plus sau în minus nu contează.

Am spus de foarte multe ori că românii (mulți dintre ei) tind să nu mai aibă nici un fel de cod moral sau cod de valori. Tind spre o lume în care singura bogăție este banul, acesta fiind obiectul principal al existenței, centrul în jurul căruia gravitează toți și toate. Ce frumos spunea Andrei Pleșu, „trebuie spus că banii nu aduc decât <<fericirea>>. Tot ce face valoarea și sensul vieții vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.”

În aceeași goană nebună după bani, tot mai mulți uită să se bucure de lucrurile simple, de lucrurile mărunte. Uită sa privească un răsărit de soare, uită să spună un „mulțumesc”, uită să aprecieze frumusețea naturii, uită să se privească pe ei, sufletul lor, uită să zâmbească.

Natura este, pe zi ce trece, tot mai vitregită, tot mai uită și tot mai dorită. Cât de frumoasă era vechea stemă a țării, cât de bine surprindea toate bogațiile acestui teritoriu binecuvântat, dar câtă minciună conține în zilele noastre. Pădurile le-am tăiat, petrolul l-am vândut, Delta este orice, numai rezervație naturală nu, vrem să vindem și munții, cu tot ce conțin ei. Ce ne mai rămâne? Să vindem și apele, care oricum sunt vitregite de pești, vindem si aerul de deasupra țării, cu nori cu tot și putem stinge lumina în momentul în care ieșim din țară, oricum nu va mai fi nimic de văzut.

Nu vreau să trăiesc într-o astfel de țară. Nu vreau să trăiesc într-un loc unde nu mai contează nimic altceva decât propria persoană. Nu vreau să fiu într-un loc în care se calcă pe cadavre pentru a obține un post călduț. Nu vreau să fiu într-un loc în care natura plânge sub loviturile de pumnal ale celor care ar trebui să o protejeze. Nu vreau nici să plec, nu vreau să abandonez corabia doar pentru că s-au rupt velele, acestea se pot repara. Bineînțeles că un singur marinar nu poate face toată treaba, dar dacă tot echipajul îi va fi alături corabia va putea fi reparată, iar pirații vor putea fi aruncați peste bord.

Cum ar fi să deschidem o carte de istorie și să citim „Proclamația de la Padeș”, cum ar fi să ascultăm doar câteva din cuvintele lui Tudor Vladimirescu? „Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra relele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți”.