Moștenire

Poate că de noi nu vă pasă, poate că vă e indiferent dacă ne simțim bine sau rău, dacă avem o zi bună sau o zi proastă, dacă ne umiliți sau ne batjocoriți. Poate nu vă dați seama că o vorbă aruncată într-un anume moment face foarte mult rău și poate schimba un om pentru totdeauna. Poate că noi vă suntem indiferenți, inferiori, dar cu cei ce vor veni ce aveți? Nu vă dați seama că făcându-ne nouă rău le faceți rău unor necunoscuți nevinovați, prietenilor voștri, rudelor voastre sau chiar vouă?

O tabla îndoită sau un fier rupt se poate îndrepta, poate să fie adus la forma inițială, dar cu un preț. Cu prețul rezistenței în timp. O cicatrice lăsată in interiorul cuiva se va astupa, se va ascunde și va disparea, dar prețul tot va fi plătit. Chiar dacă exteriorul va părea perfect, interiorul va fi altfel, va fi plin de răni și traumatisme, de zone a căror rezistență va fi testată și care vor ceda.

Frustarea, ignoranța, dezinteresul, umilințele lasă brazde adânci chiar și în cele mai puternice suflete. Agresiunea repetată va duce la schimbare, la transformare și la adaptare. Doar că toate aceste lovituri se vor suma și se vor aduna pentru că, de cele mai multe ori, agresiunea este prea puternică și agresorul prea mare pentru a te împotrivi.

Și iată că vine un moment, acel moment în care te vezi ajuns deasupra altora, acel moment în care ești conștient că puterea este la tine, acel moment în care poți decide dacă să faci bine sau să sa te eliberezi de tot ce ai acumulat. S-ar putea să nu vrei să mai înduri, să nu vrei să mai păstrezi pentru tine acele cicatrici și să le lași să se rupă.

Va ieși la iveală toată frustrarea acumulată, toată ignoranța cu care ai fost tratat se va întoarce împotriva unor nevinovați exact cum erai și tu, dezinteresul îți va fi prieten și umilința armă.

Vă rog, nu ne lasați să ajungem ca voi, nu ne lasați o asemenea moștenire. De ce faceți rău când puteți să faceți bine? 

(De)căderea unei nații

Mi se pare că tot ce se întâmplă în țară face parte din scenariul unui film prost. Cu actori care ar face orice pentru o anumită sumă de bani, cu regizori ușor de manipulat, cu niște magnați care finanțează și au drepturi depline.

Mi se pare că fiecare trăiește într-o Românie proprie, mai mică sau mai mare. Mi se pare că majoritatea pierd imaginea de ansamblu, pierd tablou, pierd filmul pentru că urmăresc doar scene singulare.

Un ministru consideră că mersul cu trenul e un lux. Probabil mulți români i-ar spune că și să trăiești în acestă țară e un lux.

Alții consideră că e în regulă să furi, atâta timp cât faci ceva și pentru alții. Nu contează că ai furat miliarde. Important e că ai vopsit o bancă. Oamenii te acceptă și te consideră mai bun ca unul care nu fură pentru simplu fapt că le-ai aruncat și lor o bucată de pâine.

Aflăm că dacă nu ai la tine butoanele ești prost, că dacă nu poți schimba pe cine vrei, când vrei, ești slab. Mai aflăm că nu e așa rău abuzul în serviciu și nici conflictul de interese. Totul e normal, totul e acceptat și permis.

Avem concetățeni care consideră că nu e important să înveți și să dai răspunsul bun la o întrebare, ci e mai important să strigi că ai fost derutat și nedreptățit. E bine să faci petiții și să ceri să ți se facă dreptate, chiar dacă tu ești vinovat. E bine să îți țipi în gura mare nemulțumirea pentru că vor mai apărea câțiva pseudo-nedreptățiți.

Toți vor diplome și acreditări, dar niciunul nu e dispus să învețe, să facă anumite sacrificii. Toți vor bani, dar niciunul nu e dispus să muncească. Speranța generală e tunul. Dăm un tun și stăm liniștiți o viață. Oricum e mai condamnabil cel care a furat o sută de lei decât cel care a furat un milion de euro.

Stau și mă întreb încotro merge țara asta? Până mai ieri tinerii erau speranța. Cred că și speranța aceasta s-a dizolvat. Nu cred că cineva care nu acceptă că a fost prost pregătit sau nepregătit pentru un examen va fi în stare să schimbe un întreg sistem corupt.

Dar cine sunt eu să cred? Poate ar fi mai bine să mă gândesc cum să dau un tun. Sau să inițiez o petiție pentru legalizarea malpraxisului. Ce diferență este între andrenalină și algocalmin? Ambele sunt medicamente și medicul poate fi derutat. 

Eram entuziast. Sunt dezamăgit.

De câteva luni încerc să nu scriu. Încerc să mă temperez și să fiu mai calm. Să fiu mai bun și să nu văd toate mizeriile din jur. E greu, e foarte greu. Ultima perioadă m-a convins că românii își merită soarta.

Spitale renovate în care nu se lucrează din varii motive, majoritatea aberante, amfiteatre fără facultate, investiții total nefolositoare, mii de mijloace de spălat banii. Să zicem că peste asta am trecut. Licitații furate și trucate, contracte atribuite unor prieteni, banii părinților mei ajunși în buzunarele nenorociților. Trec și peste asta. Însă peste un lucru nu pot trece. Peste mizeria umană.

Popor neghiob, te plângi că te fură politicienii și că își votează legi preferențiale, dar dacă trebuie să îi taxezi prin vot nu o faci. Dacă va fi să alegi între o figură nouă și unul care a furat, dar a făcut ceva și pentru comunitate știi din start că vei vota penalul.

Popor nerod, te plângi că nu se aplică legea și infractorii umblă liberi pe străzi, dar ești de acord să dai șpagă pentru a scăpa de o amendă, ești de acord cu un om al legii penal (sau o întreagă secție). Accepți abuzurile și taci cu frică în loc să te ridici să spui adevărul.

Popor nerecunoscător, te plângi că îți pleacă personalul medical, dar îi ajuți să plece, le semnezi biletul. Cum să nu plece când nici nu îi plătești, nici nu îi respecți? Să rămână pentru ce? Pentru a fi numiți asistați social? Pentru a fi bătaia de joc a unora care se cred superiori?

Popor slab, îți meriți soarta. Meriți să ai în frunte hoți, meriți să fii nedreptățit, meriți să nu fii tratat. De ce? Simplu. Filozofia cu întorsul celuilalt obraz nu mai funcționează. Un om poate îndura aproape orice lipsuri, poate fi privat de multe, dar lipsa respectului nu o va suporta.

Un asistat social, un om care face o școală de șase ani, apoi încă vreo cinci și apoi încă o viață, un om care a ales să își sacrifice o parte din viață pentru a învăța cum să trateze târâturi și lepre, un om ca mulți alții, vă dorește să primiți înapoi fix respectul pe care îl oferiți.

Eram convins că voi rămâne în România și mă voi lupta pentru schimbare. Eram entuziast. Sunt dezamăgit.  

*a nu se simți jigniți oamenii de bine cărora le mulțumesc pentru că încă mai există

Pentru că respectul contează

Am scris și am șters. Iar am scris și iar am șters. Mă gândeam că o să îmi treacă. Sau nu, mă mințeam că o să uit pentru că e imposibil să îmi treacă. Nu știu de ce multă lume înțelege democrația ca fiind libertatea de a urî pe oricine, de a arunca bulgări de noroi, de a desconsidera și pune la groapa de gunoi orice persoană,  toate acestea însoțite de obligația celui urât de a-ți fi slugă. Înțeleg că sistemul dezamăgește, înțeleg că speranța începe să dispară, dar ura? Ura pentru toți și toate?

A trecut ceva vreme de când am citit un articol în care se făcea referire la sistemul medical românesc, la medici și personal auxiliar, în care se spunea sus și tare „ne-au mințit”. Până la final se mai dilua ideea, dar titlul rămâne mare și dureros. Bineînțeles că acesta este doar unul dintre articole. Ele sunt cu zecile, poate cu sutele. Sute de articole care discreditează și denigrează o întreagă breaslă. De ce? Probabil din prostie și ignoranță.

Aruncați cu noroi în ei, nu îi respectați, nu îi apreciați și nu îi plătiți, dar la nevoie unde mergeți? Ce să vezi, tot la ei, tot la șpăgari, tot la fraierii din spitale care vă tratează și au grijă de voi, tot la incompetenții și mincinoșii care și-au pierdut ani din viață ca voi să fiți bine. Vă mustră conștiința? Bineînțeles că nu, mă miram dacă era altfel.

Vă plângeți că pleacă medicii și asistenții, vă plângeți că fac școală aici și pleacă să vindece alți oameni, dar nu vă puneți întrebări. Nici nu aveți capacitatea asta, voi le știți pe toate. Săriți direct la partea materială, la bani, dar pierdeți din vedere ceva mai important, respectul. Respectul pentru un om care are o meserie, respectul pentru un om care printr-un singur gest vă poate condamna la moarte, respectul pentru un om care poate că a citit mai mult decât vă puteți imagina, respectul pentru un om care stă noaptea în spital ca voi să nu muriți, care ani întregi a învățat, care a făcut sacrificii, care a renunțat la un anumit comfort pentru ca voi să aveți cui să îi spuneți ce vă doare. Nu îi respectați, vă credeți deștepți, dar sunteți proști.

Vă plângeți că cei din sistem sunt aroganți. Poate greșesc, sau poate așa e normal să fie. De ce? Tot din cauza voastră. Când vine un nesimțit și urlă într-un serviciu plin în care nimeni nu are timp nici să respire că din banii lui sunt plătiți și că toți sunt nesimțiți care ar trebui să fie atitudinea? Poate că ar trebui să fie luat la șuturi, dar nu fac asta.

Nu spun că partea materială nu e importantă, ba din contră, este foarte important să ai un anumit grad de siguranță, nu să fii bogat, să îți permiți să trăiești decent după atâta muncă. Dar nu asta e principala problemă, principala problemă sunt nesimțiții care nu își dau seama că o țară fară sistem medical este o țară pierdută, nesimțiții care nu realizează că unii pot suporta orice, mai puțin lipsa de respect. Respectați-i până îi mai aveți.

Ce va fi cu generația mea? Nu știu. Rămânem? Plecăm? De voi depinde, de atitudinea voastră. Problema este că acum va trebui să luptați să ne arătați de ce ar fi bine pentru noi să rămânem, pentru că, uneori, binele nostru este mai presus de al vostru. 

Tipologii de oameni

„Iremediabilă e numai greșeala de a te lăsa strivit.”

OCTAVIAN PALER

Nu sunt sigur dacă ar trebui să mă numesc pesimist sau realist. Încă nu știu dacă sunt cârcotaș (poate că uneori sunt) sau văd realitatea din jur. Nu cred că văd jumătatea goală a paharului, cred că văd paharul în sine, că îl văd ciobit și murdar, dar nu imposibil de reparat. Asta e adevărata mea problemă, văd că paharul care este sau nu plin (nu contează prea mult) se poate repara, dar nu se vrea, ba mai mult, se încearcă spargerea lui, nimicirea, transformarea într-o scrumieră.

Sunt de acord că România e frumoasă, sunt de acord că sunt mulți oameni frumoși și plini de merite, sunt de acord că în fiecare zi poți găsi ceva de care să te bucuri în jurul tău. Nu asta este problema. Problema mea este lipsa de omenie din țară, sclavagismul acesta modern, dorința de putere și control, fie că vine de la un banal paznic (fără sens peiorativ), fie că vine de la greii națiunii.

Românul nu e prost, dar poate fi prostit. Românul nu e de vânzare, dar poate fi cumpărat. Oricine are un preț, păcat că ne vindem prea ieftin, și când zic ieftin nu e vorba de bani. Cel mai trist e că ne vindem pe nimic, că ne donăm unor cauze aparent nobile, că susținem oameni aparent demni și că nu vedem mocirla în care ajungem, ba mai mult, apoi începem să ne plângem soarta și să aruncăm cu noroi în alții.

Control, control și iarăși control. Am remarcat o anumită tipologie de oameni, tipologia celor agreați de șefi (ATENȚIE! șefi, nu lideri), tipologia românului/muncitorului perfect. Condiția de bază e să fii slugarnic, să faci orice ți se cere fără să pui întrebări, să dai dreptate șefului, să nu ai opinii și păreri. Este perfect dacă intri în conflict cu cei care nu aprobă opinia șefului. Asta e esențial, dar nu suficient. Trebuie să fii dispus să muncești zi-lumină, să fii acolo non-stop, să vii de acasă la primul semn, să abandonezi totul pentru că așa zice măria sa, șeful. Te dedici unei cauze din toată inima, mergi orbește și nu mai vezi nimic în jur, asta e ceea ce trebuie. Să nu uităm că șeful este zeul suprem, că șefului nu îi ceri nimic, așadar ar fi perfect să lucrezi pe gratis, ba poate că ar fi bine să aduci bani de acasă. Șeful zice, tu execuți. 

Cum să ajungi așa? Cum să te duci de bună voie în gura lupului? Foarte simplu, un șef  bun nu îți va arăta din prima adevărata lui față, nu te va pune în temă și te va face să crezi altceva. El te ia sub aripa lui, te manipulează lejer (că doar e șef) și apoi te vei integra singur în tipar.

De ce ar vrea cineva să ajungă așa? Nu cred că sunt prea mulți cei care vor, în schimb sunt mulți care se vor a fi șefi, iar asta cere sacrificii. Păcat că nu știu un lucru, să ajungi șef e destul de ușor, pupi unde trebuie, zâmbești potrivit, asculți și ești supus la momentul oportun și ai ajuns acolo. Mai greu este să ajungi lider, să fii un formator de opinie, un model, o persoană care să poate schimba lumea (fie ea și o lume formată din 10 oameni) în bine. După mine, acesta e țelul vieții, acesta e scopul suprem, șefia vine și pleacă, ce ai făcut bun în lumea ta (mică sau mare) rămâne. 

Oare ce ar fi de făcut? Să ne respectăm? Să fim oameni? Poate

„Ce lupi ne înconjoară”

„Ce avea să se întâmple cu un astfel de popor care își pierduse orice facultate vie de simțire și nu păstra decât niște curioase urlete mecanice și o sinistră energie?”

D.H. LAWRENCE

În ultima perioadă mă întreb tot mai mult dacă asta e țara mea, dacă asta e țara în care merită și vreau să trăiesc, dacă locuitorii de aici sunt sau nu compatrioții mei. Sunt din ce în ce mai șocat, mai consternat și mai scârbit. Mi se pare că în ultimii ani România s-a transformat într-un Rai al hoților, într-un fief al baronilor locali și naționali, într-un teritoriu în care hoțul mai mare îl înghite pe cel mai mic, ba chiar îl înghite și pe cel care ar trebui să îl tragă la răspundere.

Am văzut un filmuleț care prezenta prejudiciul adus de anumite capete luminate pe ani de închisoare. Șocant a fost ultimul personaj. Acesta avea trecut în dreptul numelui 30 de milioane de de dolari pentru fiecare an de pușcărie, iar în total vor fi aproape 5 (teoretic). La un calcul simplu e destul de rentabil să fii hoț în România. De ce să înveți o viață întreagă pentru a primi la final de lună un salariu mizer? De ce să încerci să îi înveți pe alții în condițiile în care ești batjocorit și disprețuit în mod public? De ce să muncești cinstit când vezi că pentru fraude de milioane de dolari (euro) pedepsele sunt jenante?

Pentru mine este șocant să citesc zi de zi știri în care actorii principali sunt indivizi aleși de popor să îi conducă, dar care au uitat pentru ce se află pe acel scaun și au început să fure, să fure nesimțit. Și asta nu e tot, pe lângă faptul că se simt niște victime când ajung în fața instanței, mai au și curajul să urle în gura mare că sunt nevinovați, că nu există probe și că totul a fost o înscenare. Iar dacă ajung în închisoare, lucru care se întâmplă după mulți ani, timp în care probabil și-au continuat practicile necurate, toți devin intelectuali, toți se apucă de scris și toți au un comportament exemplar. Invariabil după ce ispășesc o mică parte din pedeapsă sunt eliberați pe motiv de bună purtare.

Au învățat ceva din perioada de detenție? Da! Să aibă grijă mai mare atunci când fac afaceri. S-au schimbat în vreun fel? Nu! Pentru că oamenii nu se schimbă, iar caracterul infect căpătat în ani și ani de hoție nu poate fi temperat cu câteva luni de stat în detenție.

Și mai am o problemă, să zicem că s-au învățat minte (deși nu prea cred asta), dar prejudiciul? Cum se recuperează prejudiciul? De ce nu li se ia întreaga avere? Pentru că, dacă e să ne gândim, toate bunurile dobândite după momentul hoției au o proveniență incertă și necurată.

Să facem un exercițiu de imaginație. Oare câte salarii de medici și profesori s-ar fi putut plăti dacă acei bani nu erau furați? Câte materiale didactice, câte medicamente și consumabile medicale se puteau achiziționa? Câte burse se puteau acorda elevilor și studenților care își petrec zile, luni, ani învățând și își doresc să facă performanță și să ajungă în top prin muncă cinstită?

Vă simțim disperarea

„Nu sunt admiratorul celor care în discuțiile de idei, în loc să răspundă cu argumente, coboară dialogul în domeniul defectelor fiziologice și încearcă să-și descalifice adversarul mânjindu-l. Într-o discuție polemică pe teme grave, preopinentul poate fi învins numai odată cu ideile pe care le susține.” 

MARIN PREDA

Exact asta am văzut în această campanie electorală. O lipsă totală de dezbatere, o lipsă totală de zbatere pentru voturi. Totul s-a rezumat la jigniri și acuze, la încercarea de a manipula, fura și cumpăra voturi. Nici o luptă de idei, nici o discuție serioasă, nici măcar un dialog în care să nu fie pomenit viitorul fost președinte.

Așa ar trebui să arate o campanie electorală? Din punctul meu de vedere nu. Haideți domnilor cu ceva solid, cu un plan pentru țară, cu o strategie. Haideți cu promisiuni fezabile, convingeți oamenii că este bine să muncească și că pomana primită de la stat nu are nici o valoare. Nu mai încercați să mințiți electoratul că până la urmă se prinde.

Într-o țară cu vreo 16 milioane de locuitori al cui președinte vreți să fiți? Al hoților și al baronilor? Al moșierilor și al tâlharilor? Sau al tuturor oamenilor? Pe mine nu mă reprezintă un om care nu știe să se promoveze altfel decât jignind și acuzând. Cum rezolvăm treaba asta? Sau pe mine nu vreți să mă reprezentați? Dar ce vă faceți dacă aflați că mai sunt mii ca mine?

Se poate să am eu idei înapoiate sau proaste, dar a fi conducătorul unei țări nu înseamnă să ai doar drepturi, înseamnă să ai și obligații. Și când zic obligații nu mă refer la obligațiile față de hoții din partide, ci față de oamenii care te-au votat sau nu, dar care alcătuiesc populația respectivei țări. Sunteți pregătiți să fiți judecați în piața publică? Sunteți pregătiți să răspundeți la întrebările alegătorilor? Eu cred că nu, iar asta este cel mai trist.

De ce vă arătați disperarea? Credeți că nu se vede? Doar cine nu vrea nu o vede. Ați ajuns să faceți propagandă peste tot, inclusiv în biserici. Ați ajuns să violați ochii și urechile românilor în speranța că vă vor vota. De unde aveți fondurile pentru campanie? Milioanele de fluturași, sutele de mii de plase electorale, milioane de sms-uri trimise. De unde? Sper că nu sunt din contribuțiile mele, ale părinților mei, ale prietenilor mei, ale românilor. Până unde veți merge cu josnicia? Dacă acum faceți așa, după ce veți fi ales cum va fi?

Dacă sunteți așa de siguri pe reușita dumneavoastră, pe susținerea românilor, am și eu o propunere. Haideți ca de la viitoarele alegeri să punem pe fiecare buletin de vot câte un chenar în care să scrie nici unul dintre candidații de mai sus. Ce ziceți? Aveți curaj? 

Vă vând la kilogram

„Sunteți bogat, credeți că nimic nu se împotrivește banului. Banul e intr-adevăr ceva. Dar, cu banii nu poți cumpăra decât oameni, după câte spun doi-trei inși tari în meseria noastră. Și există lucruri la care nici nu te gândești și pe care nu le poți cumpăra!... Nu poți mitui întâmplarea.”

A ajuns omul să nu mai valoreze nimic? A ajuns votul unui om să fie doar de umplutură, doar marfă de tarabă? Cum se poate așa ceva? Cum puteți face asta?

Îi văd pe stimabilii candidați la prezidențiale cum fac alianțe și trocuri, cum unul cere și altul dă, cum se înțeleg și cum își împart țara de parcă ar fi moșia lor. Voturile acumulate de un candidat, chiar dacă sunt puține, chiar dacă nu depășesc numărul de semnături necesar înscrierii în cursa electorală, au devenit peste noapte ceva numai bun de negociat și de vândut. Mă întreb și vă întreb, nu vă interesează ce cred românii, nu vă interesează ce cred cei ce v-au votat?

Un om care ți-a acordat votul ți-a acordat încrederea, se baza pe tine, tu reprezentai schimbarea, binele, speranța. Nu văd cum ai putea să vinzi încrederea și speranța, nu văd cum poți să vinzi ceva ce nu exista material. Tot așa, nu văd cum poți să îl pupi pe cel pe care până mai ieri îl huleai și îl amenințai, al cărui program electoral este total opus față de al tău.

Pe alegător l-ați întrebat dacă vrea să își vândă votul? L-ați întrebat dacă este de acord cu înțelegerea dumneavoastră? Sau încercați să vindeți ceva ce nici măcar nu aveți?

Când încerci să vinzi ceva ce nu ai se cheamă că încerci să înșeli pe cineva. Întrebarea este pe cine înșelați dumneavoastră? Știu că veți spune că mișcările sunt tactice, că faceți totul pentru binele alegătorului dumneavoastră, că încercați să îl ajutați chiar dacă nu sunteți câștigătorul alegerilor. Nimic mai fals. Vă urmăriți doar interesele mizere și uitați din nou de cei care v-au votat, transformați omul în marfă și îl vindeți la kilogram. Rușine!

Sinuciderea ambiției

„Faptul că o idée este acceptată de un numar mare de oameni nu constituie o dovadă a validității ei.” 

Dan Brown

De câteva zile apare întruna pe facebook o poză cu Bill Gates în care se spune că acesta nu și-a luat toate examenele și a ajuns să dețină Microsoft-ul, iar colegul lui care și-a luat toate examenele a ajuns să muncească pentru el. La început am zâmbit, dar mai apoi m-am îngrozit. Mi se pare o dovadă de inconștiență și o totală lipsă de respect față de tine însuți să te complaci în propriul eșec, să te consolezi cu gândul că undeva, cineva a reușit să facă miliarde fără a termina o facultate. Consider că acestă limitare, această frână pe care ți-o pui singur în momentul în care dai piept cu insuccesul este cea mai sigură cale spre o prăbușire totală.

Dragii mei, câți oameni cunoașteți voi în această lume care au reușit ce a reușit Bill Gates? 10, 100, 1000? Bine, dar noi suntem peste 7 miliarde. Restul ce credeți că au făcut? Eu zic că au muncit, că și-au sacrificat zile și nopți învățănd pentru un examen, că au renunțat la confortul propriu pentru a fi mai aproape de îndeplinirea unui vis.

Succesul nu vine niciodată dacă stai cu mâinile în sân. Credeți voi că acel om care a reușit să ridice un imperiu fără a termina o facultate nu a muncit? Cu siguranță a muncit și s-a sacrificat mai mult decât vă puteți imagina. Nu a stat să dea share pe facebook unor poze din care reiese cât este de frustrat și cât de mult își plânge de milă în speranța că se va găsi un om care să îl compătimească și că succesul se va îndura să vină și pe strada lui.

Nu vă mai puneți singuri bețe în roate. 

Cum nu vii tu...

De ce am senzația că de fiecare dată când ies din casă datorez fiecărui om câte ceva?

Dacă merg la magazin să cumpăr pâine, persoana care mă servește, de cele mai multe ori, mă tratează cu un aer de superioritate, mă servește în scârbă, ba mai și face câte o glumă, care nu are nici cap și nici coadă, o glumă la care râde singură. Ba mai mult, începe să mă interogheze și să mă întrebe tot ce ii vine în minte, de parcă aș fi detectiv particular.

Să nu cumva să fi nevoit să îți intocmești ceva acte, pentru că acolo îți vei pierde ani din viață. De când munca la ghișeu a devenit o poziție de autoritate supremă? De când munca pe banii statului a ajuns să fie o leneveală pe banii statului? Să fim noi de vină că cerem cuiva să muncească pentru banii pe care ii primește?

Cred că ar trebui să se deschică o școală în care să se predea o singură materie, omenia. Ești mai grozav dacă cineva te întreabă pe unde să meargă pentru a ajunge în punctul X, iar tu îl trimiți în direcția opusă? Primești puncte bonus dacă te bagi în fața altora la magazin, la poștă sau la semafor?

Am văzut și oameni care așteaptă să li se ridice statuie. Acest tip de animale consumatoare de oxigen se găsesc pe bănci, fie în parcuri, fie în fața blocurilor, și sparg semințe cu o viteză inimaginabilă, dar uită că locul mizeriilor este la coșul de gunoi. Poate că în momentul în care cei de la salubritate ridică deșeurile ar trebui să îi ridice și pe ei, să îi ducă unde le este locul.

Respect pentru natură? Ce este asta? Nu avem nevoie de așa ceva. De ce să respectăm ce este în jurul nostru când putem distruge tot? De ce să eliberăm un pește care este sub dimensiunea legală de reținere dacă nu ne vede nimeni?  De ce să plantăm un copac și să nu tăiem unul? Mai bine îi blamăm pe cei care o fac, ei vor distruge această țară.

Domnule Vlad, maestre, ce zici de încă un mandat? 

Cărțile mușcă!

Îmi pare rău că sunt nevoit să scriu acest articol, dar chiar nu se mai poate.  În ultimii ani asistăm la o evoluție, din păcate, descendetă a tinerei generații, o răsturnare a valorilor sociale și o inversare a priorităților în viață. Ca orice alt curent social, fenomenul „messenger” a fost înțeles într-un stil pur românesc. Limba română a fost asasinată timp de mulți ani, iar asasinarea ei continuă și acum, chiar dacă majoritatea „asasinilor” s-au mutat pe facebook.

Din păcate, de la generație la generație, este tot mai evidentă pierderea valorilor sociale și a principiilor sănătoase de viață. Dive de carton, baieți de bani gata, „moluște” și tot felul de animale urbane sunt prezente în acest mediu virtual, unde, se pare, că sunt mai importante aparențele decât realitatea.

În această lume, aparent, fără nici un căpătâi, stimabilii cred că vor domina totul, dar realitatea este total diferită, orbitoare la o privire mai atentă. Desigur, prezența lor este agreabilă, ba chiar plăcută. Toți avem nevoie de distracție, toți avem nevoie de momente vesele, iar în prezența acestor persoane regăsim vechii bufoni de curte. Problema apare în momentul în care deschid gura sau încearcă să se exprime în scris. Dar și acesta este o chestiune comică. Dragilor, înțelegem că nu prea foloșiti „pătratele de hârtie” numite cărți, înțelegem că nu vă permite cultura acumulată în anii premergători defininirii voastre ca animale urbane să citiți și să folosiți ce au scris alții, doar aveți propriul stil. Citit? Ce înseamnă acest cuvânt? Nu, nu vă puneți în pericol vederea, nu citiți, este toxic! Am văzut oameni care au ajuns la grea suferință din cauza cititului. Nu este nevoie. Mergeți la școală și încercați să epatați, sfidați pe toată lumea, înscrieți-vă la facultăți, dar nu mergeți la cursuri, după câțiva ani vă cumpărați o diplomă și ați rezolvat orice problemă. Încercați să nu atingeți vreo carte, am văzut oameni mușcați de cărți, oameni cu membre amputate, iar unii chiar eviscerați. Nu riscați!

Totuși, există o soluție pentru voi. Propun oamenilor subjugați de cărți, oamenilor dominați de aceste fiare și preocupați de ce au în cap (lucru foarte greșit) să vă construiască o insulă, sau să găsească o soluție pentru a întreține viața în spațiu. Fără nici un fel de carte, fără vreo idee străină de a voastră, fără dușmani mascați în intelectuali! Acest loc este edenul pentru voi, locul tuturor posibilităților. Plecați dragilor, plecați până mai puteți, cărțile au început să facă tot mai multe victime. Acum! Mâine poate fi prea târziu!

Promisiuni (ne)respectate

Suntem la mai mult de douăzeci de ani de la „revoluție”, de la apusul unui regim, detestat și iubit, hulit și regretat. Un regim care și-a pus amprenta pe dezvoltarea societății în care trăim, un regim care a avut plusuri, dar și multe minusuri. Sfârșitul acestei „ere” a dat posibilitatea unora să se afirme, să se îmbogățească peste noapte, sau să își stăpănească setea de putere.

Au trecut mai bine de două decenii, s-au succedat la putere felurite partide politice, dar românii au rămas cu un singur lucru, cu PROMISIUNILE. Tind să cred ca este o boală națională cu puternice tendințe de agravare, o boală care în timp s-a cronicizat. Nu înțeleg această goană după promisiuni, această permanentă așteptare de mai bine. Unde vă este spiritul rațiunii?

În campaniile electorale de anul trecut, și slavă Domnului au fost, cu toate ca trecem printr-o profundă criză economică la nivel înalt nu se vede. Politicienii au promis cerul și pământul. Majoritatea promisiunilor au fost făcute în van, până și un copil de școală primară poate realiza că nu au cum să le ducă la îndeplinire, dar „oamenii maturi” nu au realizat asta și s-au încrezut orbește în „conducătorii neamului”.

Oare se justifică nemulțumirile ulterioare? Eu cred că nu, atâta timp cât ai fost singur în cabina de vot și ai avut în mâna ta puterea și ți-ai bătut joc de viitorul țării. Când spun asta nu mă refer la actualii „conducători” ci mă refer la toți cei care s-au succedat la putere din 89 încoace. 

Se poate să fi fost oameni foarte buni și care chiar au făcut treabă. E posibil, dar mă întreb unde sunt miile de kilometri de autostrăzi?  Unde este traiul european (700 de lei pe lună vi se pare european?)? Unde sunt instituțiile care funcționează doar pentru cetățean și funcționarii care își dau interesul? Unde sunt celelalte promisiuni? Aaa, da, pe hârtie. Ce ușor e să dăm vina pe alții, „ăia” au făcut așa, nu avem bani că i-au furat, nu putem că au făcut nu știu ce. Păi bine măi stimabililor, atunci de ce nu le ridicați tuturor imunitatea diplomatică să vedem o „triere” prin țara?

Oare dacă ar ieșii în stradă câteva milioane să își strige nemulțumirile cum ar fi? Oare ce s-ar întâmpla dacă la următoarele alegeri s-ar înregistra o prezență la vot de sub 10%? Cum ar fi ca în campanie să fie boicotate „marșurile” candidaților? Fantasme...doar suntem țara în care un sfert din populație (poate mai mult) are carnet de partid.

România trezește-te, români deșteptați-vă!

Ne batem joc?

Dacă stăm și analizăm România, vom observa că avem de toate. Avem munți, câmpii, dealuri, ape, mare, deltă, istorie, resurse, tot ce poate visa un popor. Păcat că acest spațiu este locuit, păcat că este locuit de oameni fără nici un Dumnezeu, oameni care nu au nici o credință în afara banului, oameni pentru care cel mai important lucru este propria persoana.

Frumusețea țării este vizibilă din toate unghiurile, din toate părțile, de către toți locuitorii și de către toți vecinii. Munți semeții, câmpii mănoase, ape cu potențial extraordinar în ceea ce privește agrementul, marea, delta, vestigii istorice, și multe alte „resurse”. Păcat că majoritate înțeleg prin turism o jupuire de bani, o batjocură generală. Nu pot înțelege cum un agent de turism nu este capabil să atragă oamenii din propria țară, nu este capabil să faciliteze accesul conaționalilor săi la servicii de cea mai bună calitate. Să ne fie rușine, să vă fie rușine! Bulgaria? Bulgaria să ne dea lecții? Cum este posibil ca un sejur în Bulgaria, sau în alte țări vecine, să fie la prețul unei nopți la noi în țară? Halal turism!

Poate cea mai importantă resursă a unei țări este reprezentată de oamenii care o populează. Cu regret, observ că românii noștri nu înțeleg.  În ultimii ani exodul românilor a fost transformat într-o „alungare”, într-o gonire din țară. Oameni a căror inteligență bate calculatoarele, a căror minte poate ridica țara pe culmile succesului, au fost lăsați să plece, sau, mai bine zis, au fost goniți. Nu se poate ca un om de o valoare extraordinară să rămână într-o țară în care traiul zilnic este mai mult decât jignitor și batjocoritor și în care valoarea nu îți este apreciată.

Lăsăm adevărații oameni să ne scape printre degete dar promovăm non-valorile. Ieri am observat la televizor două știri care m-au șocat. Două „dame” pleacă din club și conduc o mașină, de vreo 50.000 de euro, în stare de ebrietate, fac accident, după care pleacă tot cu mașina. A doua știre se referă la un „luceafăr” care a fost eliberat din nămeți înaintea celor care stăteau ca proștii în frig, fără mâncare și fără combustibil. Să înteleg că oamenii aștia au stele în frunte? Oare de unde aveau „divele” bani să își achiziționeze o astfel de mașină? De ce nu s-au luat măsuri ca pentru muritorii de rând? De ce unii au privilegii, în timp ce prostimea este ignorată?

Ne batem joc de țară, de oameni, de tot ce am avut. Avem o moștenire? Foarte bine, o vindem, sau dacă nu o vindem o distrugem. De ce să păstrăm ceva cu urme ale trecutului? Nu, e mai simplu să distrugem tot și să cumpărăm de la alții. Păcat. „Săracă țară bogată/Mult ai trăit supărată”.

Printre atâtea exemple negative, astăzi, am avut plăcerea să văd oameni adevărați, oameni care știu să facă ceva fără nici un interes și care știu să își ajute semenii. Iarnă, frig, oamenii merg la patinoar, unde este patinoar. Unde nu... oamenii se descurcă. Astfel, câțiva concetățeni, au început să curețe zăpada de pe un lac pentru ca cei dornici să poată patina. I-a plătit cineva? Nu. Așa se definește spiritul civic.

„Dacă muncim numai pentru bunurile materiale, ne clădim singuri temnița.” Nu vă bateți joc de voi, nu vă bateți joc de țară!

Cele trei cuvinte

Nu sunt chiar trei cuvinte, sunt mai multe, dar îmi place cum sună. Să le contabilizăm: Bună ziua, Vă rog, Mulțumesc.
De câte ori nu am întâlnit oameni cărora le este greu să deschidă gura pentru a saluta sau a răspunde la salut? E drept că e mai ușor să întorci capul și să te faci că nu vezi și nu auzi, să te înfățișezi ca fiind mare și tare, să îți demonstrezi cât ești de important, că lumea te salută, dar tu nu te obosești să îți deschizi gura. Toată măreția, fala, domnia și ce mai vrei te transformă într-un om MIZERABIL.
„Vă rog?” Încep să râd. Ce înseamnă? Când se folosește? Cum să te înjosești să rogi pe cineva, ceva, când tu ai pus puful pe piersică? Nu tată, nu se poate așa ceva. Orice ai cere trebuie să fie sub formă de propoziție imperativă, de, cine este un simplu funcționar, vânzător, muncitor, să îl rogi tu? Nu se poate așa ceva, totul ți se cuvine, totul este al tău, vorbesc serios, toată prostia din lume este a ta, bravo!
Cred că mulți nu înțeleg sensul cuvântului „mulțumesc”. Nu mulțumim neapărat pentru că am primit ceva material, mulțumim pentru că un om ne-a servit, ne-a zâmbit, ne-a ajutat, și merită asta. Dacă tot nu salutăm, nu rugăm pe nimeni nimic, de ce să mai și mulțumim? Adică ce? Nu ni se cuvine totul? Dacă tot am primit ce am vrut fără să rugăm pe cineva, e nevoie să ne înjosim mulțumindu-le, noi suntem „stăpânii lumii”!?
Cred că, în România, va mai trece o bună bucată de timp până ce vor înțelege toți că pe lângă cele două cuvinte care deschid uși, „Trage” și „Împinge”, mai sunt încă trei, care deschid mult mai multe uși, și cel mai important, lasă în urma lor loc de „bună ziua”.

Dezbatere publică

La mulți ani dragi cititori!

Zilele acestea sunt unele triste pentru noi, pentru români. Cu părere de rău ne despărțim de regizorul, actorul și în primul rând OMUL Sergiu Nicolaescu. Încet, încet, ne despărțim de toți marii actori ai României, de mulți dintre oamenii care au făcut ceva pentru țară.
Consider că în momentul în care un om pleacă din această lume trebuie să avem un minim de respect și decență. Aceste două „atribute” lipsesc presei din România. În momentul în care un mare om ne părăsește majoritatea văd un moment bun de „afaceri”. În aceste zile presa penduleaza între două contraste. Pe de o parte îl ridică în slăvi, pe de alta îl denigrează, îl terfelesc, îi pătează amintirea.
De ce „Dezbatere publică”? Pentru că o stimabilă prezentatoare de știri consideră că incinerarea lui Sergiu Nicolaescu este un subiect de dezbatere publică (a afirmat chiar ea) și sună diverși actori, personalități, sau intervievează oameni care așteaptă să își ia rămas bun de la regizor. SĂ ÎȚI FIE RUȘINE!
Este extraordinar de important să ne dăm cu părerea în legătura cu orice. De ce este sigilat sicriul? De ce nu are voie presa înăuntru? Dacă a colaborat cu FBI? Putea să ajungă președinte? De ce, de ce? Așadar unii consideră că sicriul este sigilat pentru că ar fi gol. SĂ VĂ FIE RUȘINE!
Astăzi am aflat că oamenii care așteaptă să își ia rămas bun de la un om pe care l-au stimat, iubit, indrăgit sunt „ipocriți”. Aceștia „stau la coadă să vadă mortul”. „Stimată doamnă” care nu ai nici o treabă cu nimic, stai în fiecare seară la televiziune și vorbești doar ca să faci curent SĂ ÎȚI FIE RUȘINE!
Observăm că multe posturi de televiziune și-au modificat programul, difuzând filme și interviuri cu Sergiu Nicolaescu. De ce l-ați hulit cât a fost în viață și nu ați difuzat nimic? De dragul audienței? SĂ VĂ FIE RUȘINE!
Când a apărut actorul Mircea Albulescu ați sărit pe el să vă dea detalii cu privire la funeralii, la prietenia lui cu Sergiu Nicolaescu, la viața acestuia, dar când a plecat, nimeni nu i-a rostit câteva cuvinte frumoase, nimeni nu i-a dat o floare. De ce nu știți să apreciați un mare om cât timp este în viață? SĂ VĂ FIE RUȘINE!

Sa vă fie rușine că nu știți să păstrați un minim de decență, să respectați memoria celui ce a plecat dintre noi și că nu l-ați prețuit la întreaga lui valoare cât timp a fost în viață.

Adio Sergiu Nicolaescu.

Penibil

Vă salut ultima dată în acest an. Datorită faptului că e sfârșitul unui ciclu, al unui an, se cade să tragem linie și să facem un bilanț. Astăzi o să mă rezum la ceea ce am putut urmării la televizor în acest an.
Pentru început, consider că în România avem nevoie de un nou instrument de măsură: PENIBILOMETRU. Fiind abonat la RCS-RDS am și eu o mulțime de posturi TV, aproximativ o sută. Din aceste 100 de posturi, erau cam 15 posturi bune (gama Discovery plus alte câteva) dar numărul lor s-a redus. 
Televiziunile românești au o mare problemă. Pe lângă faptul că filmele sunt reluate de n+1 ori, emisiunile tind să devină penibile. Putem urmări: dive de carton părăsite de iubiți imaginari, amanți/amante care au impresia că se văd cu cine știe ce „vedetă”, „vedete” uitate demult de toată lumea (poate chiar și de familie) care mai apar în câte un scandal doar ca să nu uite lumea de ei, emisiuni matrimoniale „păstorite” de adevărați păstori, al căror loc este mai degrabă pe câmp sau la stână, nu la televiziune, știri difuzate și redifuzate de cine știe câte ori (de cele mai multe ori cu aceeași greșeală) și exemplele pot continua.
Știrile sunt mult mai penibile decât par. Dacă ascultați cu atenție veți observa că limba română este, pentru mulți dintre cei ce le spun (nu se pot numi prezentatori sau reporteri), o limbă străină, un dialect demult uitat. Este foarte important să reluăm știrile, dacă s-ar putea din 10 în 10 minute, ca omul să nu uite vreun detaliu, să nu uite cât de prost pregătiți sunt „jurnaliștii”, dar cred că mai important este să nu uite să râdă. Tot la știri putem observa titluri de genul :ȘOC ȘOC ȘOC!!! URMEAZĂ DEZVĂLURI ȘOCANTE!!! Asta inseamnă că puteți face un duș, puteți mânca o ciorbă, chiar și să trageți un pui de somn pentru că dezvăluirea urmează IMEDIAT, peste vreo 40 de minute (în cel mai bun caz).
Când cineva anunță o dezvăluire ȘOC, păi chiar este ȘOC, în sensul că nu zice nimic, sau în cel mai bun caz nu zice nimic nou. Ca exemplu: ȘOC! TEMPERATURILE SCAD FOARTE MULT! De la 5 grade la -1 (suprinzător in decembrie). ȘOC poate insemna și exclusivitate. Nu ar fi o problemă atâta timp cât exclusivitatea ar fi exclusivitate. Nu știu ce este exclusiv în a prezenta o știre după câteva zile și după ce a fost întoarsă pe toate părțile de anumiți abonați la platou. A se înțelege oameni care nu au nimic mai bun de făcut decât să stea într-un platou de televiziune și să dezbată o știre de interes național, cum ar fi divorțul Monicăi de prea-tânărul Iri.
Ieri am avut surpriza să citesc o știre cam în felul acesta: Horia Brenciu a afirmat că este singurul artist care umple Sala Palatului. Este posiblil sa fi fost cu bătaie la mult mai experimentatul coleg de breaslă, Ștefan Bănică Jr. De unde și până unde? Așa ceva este des întâlnit la radio șant, nu la o televiziune ce se pretinde a fi numărul 1 la știri.
De vreo două zile am avut ocazia să ascult interviul luat unui polițist (a nu se interpreta). Purtător de cuvânt, om cu scaun la cap, sau poate în cap. Cu toate ca limba română ne este străină și nu cunoaștem foarte bine detaliile cazului trebuie să ieșim la televizor ca să ne vadă vecinii, MINUNAT!
Am mai spus-o și o repet, principala problemă (dacă există o problemă principală) este limba noastră cea dulce și frumoasă, atât de străină unora dintre reporteri.
Îmi cer scuze dacă m-am referit în principal la televiziunile de știri, nu este vina mea. Știu, și eu sunt nemulțumit, dar asta e, să le mulțumim celor de la RCS-RDS că nu mai avem programele Discovery în grilă, deși le plătim încă, dar asta este o altă discuție, o lasăm pentru anul viitor, rămâne la dospit.
La mulți ani 2013!?!?!?

Vreau Audi A6

Să începem cu începutul. Zi de toamna, seară, veneam spre casă, pe E60. Într-o localitate, un echipaj de poliție cu radar, stătea la pândă, ca de obicei. (De fiecare dată când văd un echipaj de poliție pe drum, mă simt ca într-un joc pe calculator, un joc tâmpit, în care trebuie să urmărești pe cineva până face prima greșeala și sa îl ”extermini”.) În această localitate toată lumea circula liniștit, dar apare un ”câine”-un brav șofer de Audi. Pleacă lansat, ca într-o urmărire, peste linia continuă și finalizeaza depășirea chiar în fața echipajului de poliție. Și aici SURPRIZA! Reacția ”oamenilor legii”? Foarte previzibilă, o simplă semnalizare cu farurile, după care, stimabilul conducător auto își continuă drumul la fel de haotic.

Se pare că în țara noastră legea se măsoară în valoarea mașinii. Oare de ce nu l-au oprit? Simplu, nu îți permiți să parchezi un Audi lângă un Logan. De asemenea, ”băieții cu ceafa lată” nu se coboară la nivelul polițiștilor. Unde mai pui că ”domnul” care a păcătuit este foarte citit, opera lui preferată fiind ”Câinele și cățelul” de Grigore Alexandrescu,
 ”-Și ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
 Adevărat vorbeam
Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar NU pentru căței.”