Vreau o țară (2)

„Dacă războiul e inevitabil, atunci să aibă loc atâta timp cât trăiesc eu, pentru ca fiii și fiicele mele să poată trăi în pace.”  Thomas Paine

Iată că a trecut un an de când scriam că „vreau o țară”. Mai bine de 365 de zile scurse din momentul în care acele gânduri au fost așternute pe hârtie au fost mai mult decât suficient să mă facă să văd problema din alt punct de vedere. Atunci am pus pe tapet multe lucruri negative, am ironizat și am criticat. Am cerut o țară fără mizerie și nesimțire, am cerut o țară normală și curată. Acum, că a mai trecut ceva vreme peste mine și viața mi-a mai dat unele lecții, văd altfel lucrurile. Încă visez la acea țară, dar în cele ce urmează voi cere o altfel de țară, voi cere o țară frumoasă la propriu, o țară primitoare.

Vreau o țară în care oamenii să meargă pe drum zâmbind și să îți răspundă la salut chiar dacă nu te cunosc. Politețea să fie peste tot și să nu fie una pur formală, ci una sinceră.

Vreau o țară în care lumea să simtă bucuria vieții și să o trăiască din plin. Să meargă liniștiți pe stradă, doar ei și gândurile lor, să nu se înghesuie, să nu se împingă, să fie liniștiți și mulțumiți de ei și de ce au realizat, iar dacă nu simt asta să lupte din răsputeri pentru a-și atinge scopul.

Vreau o țară în care „omul frumos” să fie cu adevărat apreciat. Să i se facă statuie cât timp este încă în viață. Elevii să învețe despre el și să le fie un model, iar viața și realizările lui un ideal. Să fie promovat peste tot, în presa, la televizor, pe panouri publicitare, în gări și asta fără nici un interes ascuns, doar din dorința de a arăta ce este el și de a-i întoarce pe cei care s-au rătăcit prin meandrele vieții.

Vreau o țară în care oamenii să aibă timpul, puterea, dorința și plăcerea de a se opri câteva minute să admire o floare, un copac sau alți oameni care își desfășoară rutina zilnică. Un loc cu oameni care apreciază frumusețea în forma ei naturală și care nu se tem să se bată cu pumnul în piept și să strige în gura mare că le place un lucru, obiect sau o persoană.

Vreau o țară în care oamenii să fie destul de tari, calzi și sinceri încât să le spună celor de lângă ei cât de mult îi apreciază și cât de mult înseamnă prezența acestora în viața lor. Oameni care să nu se teamă să facă un compliment, dar care să fie suficient de vertebrali încât să critice când este momentul, dar asta nu din răutate, ci din dorința de a-l ajuta pe celălalt să se îndrepte sau să își schimbe atitudinea.

Vreau o țară în care tinerii să fie încurajați să se manifeste în felul propriu. Să fie încurajați să citească orice, oricând, oriunde, să fie ajutați și sprijiniți să scrie, să își aștearnă părerile pe hârtie și să își susțină crezul. Să fie încurajați să meargă până în pânzele albe dacă au dreptate, dar să fie educați în așa fel încât să renunțe dacă este cazul și să accepte înfrângerea cu fruntea sus.

Vreau o țară care să susțină un om care are un vis și un ideal măreț. O națiune care își unește forțele și consipiră la realizarea acelui țel, nu pentru binele celui care l-a făurit, ci pentru binele întregii comunități, pentru evoluția oamenilor și a țării, pentru ieșirea din negură și îndreptarea spre soare.

Vreau o țară, dar nu orice țară. Vreau ca țara mea, România, să fie lăsată să crească prin oameni, să fie lăsată să înflorească și să își reverse lumina în toate cele patru zări. Vreau ca oamenii de valoare să nu fie lăsați să plece, ci să fie păstrați în țară ca niște adevărați zei, să fie ajutați să își îndeplinească menirea pentru binele colectiv și pentru prosperitatea țării.

Cred cu tărie că toate aceste dorințe vor ajunge într-o zi să fie adevăruri, că România se va întoarce acolo unde îi este locul, între primele țări din lume, din toate punctele de vedere, că tot ce este rău și urât în aceste zile va fi abolit de frumusețe, dar nu cu ajutorul violenței, ci cu ajutorul exemplului propriu. Sunt convins că cei din generația actuală vor fi locomotiva care urnește trenul ce a stat mult prea mult în gară, trenul care are roțile cuprinse de rugină, tren care pe măsură ce va prinde viteză va scăpa de toată mizeria și va bucura atât sufletele privitorilor cât și cele ale călătorilor.  

Nu poți schimba lumea

„În epoca noastră sunt în floare mediocritatea și nepăsarea, cultul inculturii, lenea, incapacitatea și pretenția de a primi totul de-a gata. Nimeni nu-și mai pune probleme, rar întâlnești un om frământat de o idee. [...] A pierit cu desăvârșire orice principiu de solidaritate între oameni.” Feodor Dostoievski

Cu toate că au trecut aproape o sută cincizeci de ani de la publicarea romanului Adolescentul, epoca descrisă de Dostoievski pare mai actuală ca niciodată. Nu este zi să nu descoperim prostia și mizeria din jurul nostru, care de multe ori sunt împachetate frumos și au fundița, cu toate că emană un miros pestilențial prin toți porii.

Vă spuneam în urmă cu ceva vreme că schimbare trebuie să înceapă cu noi. Din punctul meu de vedere această afirmație reprezintă un adevăr general valabil, o constantă ce trebuie să fie prezentă în mintea și inima fiecăruia dintre noi, o dogmă ce ar trebui să domine viața tuturor. Schimbarea e bună, schimbarea e dorită, dar schimbarea este unul din cele mai grele lucruri în viața aceasta. Să ieși din propria zonă de confort și să te îndrepți spre un viitor nesigur poate fi greu. Dacă stai și analizezi ai două posibilități, fie reușești, fie nu. Pentru unii nu merită riscul, dar pentru alții riscul reprezintă însăși natura și scopul vieții.

Pe lângă faptul că trebuie să îți dorești schimbarea și să lupți pentru ea, trebuie să îți păstrezi și realismul. Nu, nu vei putea schimba lumea, nu îi vei putea aduce pe toți de partea ta, nu vei putea face dintr-un teritoriu infect un Eden. Nu poți alunga prostia, incultura, mediocritatea, îngâmfarea și celelalte maladii înfipte adânc în măduva omului, dar totuși poți face ceva. În momentul în care reușești să schimbi chiar și un singur om, în momentul în care acesta îți preia crezul și face din el țintă și un ideal, ai reușit,  ți-ai îndeplinit scopul. Poate părea o prostie, dar schimbarea a început și se va produce. Acel om, acel discipol al tău va duce mai departe gândul tău măreț la alt om și tot așa se va extinde în cele patru zări.

O inițiativă mai mult decât lăudabilă în această perioadă de delir colectiv este cea a celor de la RockFM, care „manifestă pentru educație”. Acesta este genul de nucleu de schimbare de care are nevoie țara noastră. O mână de oameni care au înțeles că singura șansă este exemplu propriu și care s-au decis să acționeze. Pentru RockFM și pentru inițiativa lor rostesc din toată inima BRAVOS NAȚIUNE!

Sămânța trebuie să încolțească

„Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el țâșnește, în aparență, într-un gest ic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor și-ți persistă în suflet toatăviața, ca o icoană.” Dan Puric

Sunt revoltat până în măduva oaselor, fiecare celulă a corpului meu sare și țipă de durere. Nemulțumirea și frustrarea încearcă să iasă prin fiecare por din organismul meu. Mă doare să văd cum unii își bat joc de țară, de valori neîntinate timp de secole, de oameni și de tot ce are omul mai prețios, de suflet. Nu mai suport să văd atâta prostie și incultură pe fiecare post de televiziune, pe fiecare pagină de internet, în fiecare ziar, pe stradă, în autobuz, în tren sau în școli. Cu toate acestea, am învățat că schimbarea pe care o dorești în lume trebuie să înceapă cu tine. Odată lămurită această chestiune orizontul ți le lărgește, perspectivele ți se schimbă și reușești să vezi lucruri de existența cărora nu ai știut.

În totală opoziție cu frustrarea și durerea sufletească este mândria de a fi român, bucuria de a mă fi născut într-un loc binecuvântat, într-un spațiu geografic în care oamenii se îmbină cu natura și împreună realizează un tot unitar, un nucleu de civilizație indestructibil. Așa cum după fiecare dezastru a fost cel puțin o specie care a supraviețuit, a evoluat și și-a continuat cursul firesc al vieții, de multe ori reușind să schimbe în bine lumea în care trăia, așa și la noi, în ciuda tuturor dozelor de incultură și prostie injectate adânc în maduvă neamului, a rezistat o specie, „omul frumos”.

Asemenea unui marinar care se leagă de catarg pentru a rezista chemării sirenelor, „omul frumos” se leagă de propria conștiință pentru a supraviețui. „Omul frumos” poate fi definit ca acel om care ar fi putut să fie rău, dar a ales un alt drum, ocolind nesimțirea, mitocania, lichelismul, structurându-si un sistem propriu de valori, care are o bază solidă și o evoluție sănătoasă. Acești oameni care ar fi avut tot sprijinul pentru a se alătura gloatei, pentru a urma un drum spre o pierzanie sigură sunt cei care vor pune umărul la refacerea României. Ei sunt cei care au ales să fie schimbarea pe care o vor în lume. Ba mai mult, după schimbarea lor au înțeles că soluția este o evoluție și nu o revoluție.

Soarta mi-a fost prielnică și m-a ajutat să ajung între oameni care m-au marcat și m-au ajutat să înțeleg că totul ține de noi, de voința și de dorința noastră pentru a schimba lucrurile. Exemple de bună practică sunt în toată țara. Oameni împrăștiați pe teritoriul României asemenea semințelor duse de vânt, își duc menirea mai departe încercând să reformeze societatea de la bază spre vârf, începând cu cei din jurul lor. Acestor oameni vreau să le mulțumesc pentru că au făcut și fac parte din viața mea. „Oamenii frumoși” vor reprezenta valul care se va izbi de țărm și va mătura tot urâtul ce domnește în zilele noastre. Încercați să fiți parte din mișcare. Încercați să vă schimbați pentru a schimba lumea. Încercați să nu mai căutați scuze și să așteptați un Mesia pentru a vă pune pe fapte. Orice întârziere va produce o proliferare a tumorii societății actuale și s-ar putea ca într-o zi să fie, pur și simplu, prea târziu.

P.S. Mi se umple sufletul de bucurie când descopăr noi „oameni frumoși”, când îmi dau seama că schimbarea este dorită și e posibilă. Nu v-am enumerat pe fiecare în parte, dar voi știți că aveți un loc special în sufletul meu și că imaginea voastră „va rămâne acolo veșnic ne-ntinată”. 

E mai rău și e mai bine

„Sărăcia nu este un viciu, aceasta este un adevăr. Mai știu și asta nu este mai puțin adevărat, că nici beția nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă noblețea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni și niciodată. În mizerie, omul nu este nici măcar alungat din societate cu bățul, ci măturat cu târnul, ca să fie și mai umilitor.”

De ce aleg oare tot mai mulți să trăiască în mizerie? Să fie oare neputința cronicizată și materializată printr-o cangrenă sufletească? Să fie oare oboseală produsă de ani și ani de represiune asupra celor care au ceva de spus și a celor care doresc să aducă un beneficiu semenilor lor fără a aștepta o recompensă? Sau să fie lipsa de interes?

Tind să cred că toate variantele de mai sus au avut un mic aport la ceea ce trăim astăzi, dar cea mai importantă contribuție este reprezentată de educație, mai bine zis, lipsa ei. Dar ce este educația? Așa cum zicea Einstein „educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală”. Educația este impulsul care te determină să părăsești turma, să te opui valului. Educația este aceea chestie care te face să stai la semafor chiar dacă ești singur pe stradă și este miezul nopții. Educația te face să păstrezi o hârtie în buzunar până la primul coș de gunoi chiar dacă poți să o arunci fără să te vadă nimeni. Tot educația este cea care te determină să saluți când intri într-un magazin sau instituție, să spui „vă rog” și „mulțumesc”. Tot datorită ei deschidem ușa unei doamne, cedăm locul în mijlocul de transport în comun, sau lucrăm în echipă cu cel mai mare adversar/inamic/dușman al nostru. Educația este contribuția adusă sufletul unui individ, contribuție ce îl face să fie om între oameni și să lase loc de bună-ziua pe unde merge.

Fără educație nu îți permiți să ieși din mizerie, fără educație nu vrei să ieși din această stare pentru că o consideri ceva natural, chiar bun. Mizeria te cuprinde și te transformă în ceea ce vedem astăzi pe micul ecran și în toate tabloidele. De la dive de carton la baieți de Dorobanți, de la reporteri care sunt certați cu limba română la politicieni care uită cine i-a votat.

Mizeria domnilor are un singur remediu, educația și promovarea adevăratelor valori. În acestă mare de întuneric un adevărat lămpaș îl reprezintă un contemporan. Actor, regizor, scriitor și, mai presus de toate, un om frumos. Dan Puric ne trasează linia omului frumos și ne readuce în inimă iubirea de țară, de oameni, de natură, de tot ceea ce a fost creat pe lumea asta cu scopul de a-i lega pe oameni și de a le face viața mai bună, mai ușoară și mai frumoasă. Încercați să măturați mizeria din jurul vostru, încercați să vă schimbați atitudinea și să priviți lumea din alt unghi. Încercați să citiți „Despre omul frumos” și să îl căutați în jurul vostru. Eu am găsit oameni frumoși, dar asta este o altă poveste. 

Am o pasiune

Indiferent de mediul din care provenim, de statusul social pe care îl avem, de punctul în care ne aflăm pe scara vieții sau pe cea a ascensiunii profesionale, fiecare dintre noi are o pasiune, fiecare noi are un loc în care se refugiază în clipele cele mai grele, un loc de unde își ia energia, sau un loc pentru clipele fericite unde știe că își poate vărsa toată energia, toată bucuria. Locul în care fiecare suflet își primește hrana diferă, dar în esență are aceeași funcțiune, transformă o formă de energie, pozitivă sau negativă, într-un alt fel de energie, întotdeauna pozitivă, dătătoare de viață și speranță.

Soarta a făcut ca în urmă cu vreo trei sau patru ani, într-o vacanță de vară, să mă plictisesc și să caut o alternativă de petrecere a timpului liber. Cum necum am ajuns pe malul apei cu o lansetă în mână, cu momeala la capătul firului și cu sufletul plin de speranțe și așteptări, cu mintea la momentul magic în care voi aduce pe mal prima mea captură, o captură ce speram să fie capitală, demnă de a fi povestită și aratată (în poze) și nepoților. Timpul a trecut și blândul soare de vară târzie s-a scurs încet după dealuri. Seara m-a găsit în acelaloc, cu aceeași speranță în suflet, dar fără nici o captură. A trecut ziua, a trecut luna, a trecut anul. Am ieșit la pescuit cât am putut de des, am încercat tot ce am crezut că este potrivit, dar marea captură nu a venit. Cu toate acestea iarna a adus ceva bun, a adus schimbarea de care aveam nevoie. Din aceea iarnă am început să ma gândesc serios să-mi schimb stilul de pescuit, să merg în căutarea prădătorilor, să îi caut pe cei răi, pe cei care se află în vârful lanțului trofic, cei care sunt atât de iscuți în arta camuflajului și a vânătorii încât se lasă cu greu păcăliți. Clipa în care am căutat prima dată răpitorul în apa rece de primăvară a fost și momentul în care m-am îmbolnăvit iremediabil, momentul în care virusul s-a fixat în fiecare celulă din corpul meu, de unde nu se va da dus niciodată.

Multă lume mă întreabă de ce pescuiesc, ce văd atât de interesant la această activitate, de ce stau și îmi pierd ore în șir pe malul apei când aș putea să fac orice altceva în acel timp. Ei bine o să încerc să vă dau un răspuns. Natura înseamnă puritate, natura înseamnă armonie. Natura este înscrisă în fiecare genă a omului de mii și mii de ani. Comuniunea omului cu natura nu cred că poate fi mai perfectă ca în pescuit. Timpul acela petrecut pe malul apei, printre fel și fel de vietăți, terestre sau acvatice, orele în care stai pur și simplu și admiri perfecțiunea unui răsărit sau apus de soare, perfecțiunea unui pește care sare din apă împrăștiind în jurul lui o mulțime de picături care în contact cu razele soarelui se transformă în adevărate puncte de lumină, liniștea de care ai parte, posibilitatea de a fi doar tu cu tine, de a te gândi la ziua ce tocmai a trecut, la anul pe care l-ai încheiat, la cât ai primit și cât ai dat, la cine ești și cu cine te înconjori, șansa de a fi în același timp, asemenea predecesorilor tăi, vânător și vânat, toate acestea alcătuiesc un tot unitar, o bulă de oxigen în praful din jur, un adevărat Eden în mijlocul Iadului pământesc.

Permanenta fugă și urmărire, neîncetata căutare a prăzii, dorința de a fi cât mai invizibil pentru ea și de a avea o conduită cât mai perfectă fac din pescar un adevărat samurai care se luptă permanent cu demonul din el, care dorește o luptă cât mai rapidă și din care el să fie singurul câștigător, și demonul partenerului său, a peștelui, care dorește să scape de cât mai multe ori. Această luptă neîntreruptă generează un soi de energie extatică. O energie atât de puternică încât anulează orice intervenție din mediul exterior, orice problemă aparută înaintea acestei întâlniri de gradul zero.

Bineînțeles că armonia naturii trebuie păstrată, echilibrul relației dintre prădător și pradă trebuie menținut. Fără echilibru nu există luptă, fără echilibru nu există liniște, fără echilibru o parte sau alta va fi dezavantajată și, uneori, iremediabil afectată sau chiar distrusă. Frumusețea luptei, a contactului direct dintre cele două părți direct implicate, magia momentului în care prădătorul își privește în ochi prada nu ar trebui întreruptă, ci ea ar trebui păstrată vie îm amintirea amândurora, ar trebui lăsată o portiță de scăpare, o portiță prin care ambii parteneri au șansa de a se reîntâlni în altă zi, în alt an, când, probabil, dimensiunile unuia sau altuia vor fi diferite, fapt ce va putea înclina balanța în celălalt sens.

Pescuitul este un sport, pescuitul este o artă, pescuitul reprezintă o magie, pescuitul este o stare de fapt. Pescuitul nu mai reprezintă o simplă sursă de umplere a timpului, ci s-a transformat într-o sursă de hrană sufletească, hobby-ul a devenit pasiune.

Aș putea să vorbesc zile întregi despre pasiunea mea, dar mă voi opri aici. Păstrez câte ceva de spus și altă dată, poate în alte circumstanțe, poate acelorași sau altor oameni. Cert este că un suflet sănătos are nevoie de hrană, de energie, așa că faceți tot ce puteți să vă gasiți izvorul de putere, să în întrețineți și să îl măriți, oriunde ar fi, oriunde și oricine ați fi. 

Ești român în România

De ceva vreme a devenit viral textul „Ești ... dacă”. Nu știu dacă s-a gândit cineva, sau nu, dar eu am găsit câteva elemente definitorii ale țării ăsteia, așa cum e ea, cu bune, dar cu mult mai multe rele.

Ești român în România dacă votezi pentru un lucru, dar când schimbarea urmează să fie făcută votul tău brusc nu mai contează.

Ești român în România dacă mergi la vot conștient că pe buletine sunt trecuți aceeași borfași care de două zeci de ani jefuiesc țara, iar dacă găsești alte nume pe buletinele de vot respectivii sunt cu siguranță rude ale foștilor.

Ești român în România dacă dragii tăi conducători, pe care i-ai votat sau nu, se întâlesc în secret pentru a adopta legi care vor aduce un beneficiu doar celor de teapa lor, doar hoților, tâlharilor, corupților și coruptibilor, iar tu, ca cetățean de rând, ca plătitor de dări și taxe, vei putea doar să asiști de pe margine la spectacolul macabru care în final seca propria-ți țară de puținele resurse care i-au mai rămas.

Ești român în România dacă te gândești să intri în politică doar pentru a te realiza pe plan material și pentru a-ți ajuta propria haită să se ridice deasupra muritorilor de rând prin mijloace discutabile.

Ești român în România dacă ai dreptul să protestezi, o faci, obții promisiuni, dar rămâi doar cu acestea până la următoare refulare când s-ar putea să primești și o palmă peste ochi, că de, ei s-au oferit să te ajute, dar nu o pot face peste noapte.

Ești român în România dacă pe zi ce trece cheltui tot mai mulți bani pe bunurile de strictă necesitate și în special pe mâncare.

Ești român în România dacă ajungi să îți dai seama că ai mai puține drepturi și avantaje decât cetățenii altor state sosiți în propria ta țară.

Ești român în România dacă în fiecare iarnă asiști la același discurs penibil în care autoritățile se declară surprinse și neputincioase în fața zăpezilor, care, ce să vezi, au venit chiar în luna decembrie.

Ești român în România dacă în drum spre locul de muncă sau spre școală riști fie să îți rupi capul din cauza trotuarelor înghețate, fie să îți cadă vreo bucată de tencuială în cap, fie să fii bătut de vreun șofer pentru că ți-ai permis să traversezi strada pe trecerea de pietoni.

Ești român în România dacă pentru o datorie de câțiva lei, datorie care a apărut nu din cauza ta, ci din cauza birocrației, riști să fii dat în judecată și executat silit, pe când băieții deștepți cu datorii de milioane de euro nu au nici cel mai mic inconvenient.

Ești român în România dacă dacă jurnaliștii își permit să te mintă în față în fiecare seară, iar tu, mai presus de orice putere de înțelegere a unuia din exterior, crezi orbește în ei.

Ești român în România dacă nu îți place școala și o consideri o povară, iar singurul tău model în viață este manelistul de la colțul străzii care se plimbă cu ultimul model de „Merțedez”, dar nu știe să lege două vorbe.

Ești român în România dacă te deranjează tot ce se întâmplă în jurul tău, dar nu te sinchisești să te dai jos din pat pentru că sigur vor merge alții să îți rezolve problemele.

Ești român în România dacă dușmanul tău numărul unu este DEX-ul.

Ești român în România dacă accepți să fii mințit de oricine și te complaci în propria-ți mocirlă.

Din păcate, să fii român în România începe să fie tot mai penibil, începe să devină chiar greu, mai ales dacă nu faci parte din categoria celor descriși mai sus. Ce ar fi să-i considerăm ROMÂNI în România pe cei care sunt exact opusul acestui tablou sumbru, oameni care luptă din răsputeri să aducă frumosul în lumina reflectoarelor și să îngroape mizeria actuală. Oameni care în ciuda mirosului pestilențial poartă măști de gaze și merg înainte cu capul sus spre un țel nobil, spre renașterea acestei țări. Renaștere ce nu va fi posibilă decât prin readucerea bunului simț în viața cotidiană, a respectului pentru muncă și pentru cei din jur, a dorinței de schimbare și a poftei pentru luptă. Aceștia sunt cei care ar trebui puși pe un piedestal, nu leprele descrise mai sus.

Aștept momentul în care cei mulți vor fi din a doua categorie și nu din prima. Aștept momentul în care să pot să merg pe stradă și lumea să zâmbească fără motiv, aștept momentul în care țara mea va fi cel mai călduros loc de pe Pământ cu cei mai fericiți și motivați oameni, cu cei mai buni și interesați conducători. Aștept, sper și lupt. 

Eu sunt dascăl

           „Eu sunt dascăl.

            M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieșit din gura unui copil.

            Am fost în multe locuri sub multe înfâțișări.

            Eu sunt Socrate ațâțându-i pe tinerii Atenei să discute idei noi prin intermediul întrebărilor.

            Eu sunt Anne Sullivan depunând secretele universului în mâna întinsă a lui Helen Keller.

            Eu sunt Esop și Hans Christian Andersen dezvăluind adevărul cu ajutorul poveștilor nenumărate.

            Eu sunt Marva Collins care se luptă pentru dreptul la învâțătură al fiecărui copil.

            Eu sunt Mary McCleod Berthune construind un colegiu uriaș pentru poporul meu, folosind cutii portocalii în loc de bănci.

            Și sunt Bel Kaufman luptându-se să meargă În Sus pe Scara de Jos.

            Numele celor care au profesat meseria mea sună ca o galerie pentru faima umanității... Booker T. Washington, Buddha, Confucius, Ralph Waldo Emerson, Leo Buscaglia, Moise si Iisus.

            Eu sunt și aceia ale căror nume și chipuri au fost demult uitate, dar ale căror lecții și personalitate vor rămâne veșnic în amintire prin împlinirile elevilor lor.

            Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei studenți, am râs fericit la nașterea copiilor lor și am stat cu capul plecat, îndurerat și buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru niște trupuri prea tinere.

            De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră medicală și doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, cămătar, șofer de taxi, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, politician și păstrător al credinței.

            În ciuda hărților, graficelor, formulelor, verbelor, poveștilor și cărților, nu am avut mare lucru de predat, de vreme ce studenții mei trebuiau să se învețe singuri, și știu că este un lucru greu să descoperi cine ești.

            Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cu cea mai mare atenție. Talentele mele cele mai mari constau în ceea ce sunt dispus sa primesc de la discipolii mei ca apreciere.

            Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele, dar sunt permanent vânător de comori în căutarea mea veșnică de ocazii noi în care discipolii mei să-și folosească înzestrările, și în căutarea mea constantă pentru acele talente care stau uneori undeva îngropate sub resemnare.

            Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc.

            Unui doctor i se permite să deschida ușa către lumea noastră într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viața renaște în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie.

            Un arhitect știe că atunci când clădește cu grijă, construcția lui va dura secole întregi. Un dascăl știe că dacă va pune dragoste și adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veșnicie.

            Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se înpotriva presiunii ucigătoare, negativismului, fricii, conformismului, prejudecăților, ignoranței și apatiei. Dar am alături de mine mari aliați: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părintesc, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Dragostea și Râsul – toate vin în grabă să se alăture sub stindardul meu.

            Și cui trebuie să mulțumesc pentru această viață minunată și experiență norocoasă, dacă nu vouă, celor care sunteți părinți? Pentru că voi mi-ați făcut marea onoare de a-mi încredința cea mai mare contribuție a voastră la eternitate, copiii voștri.

            Și așa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, plin de aventuri și amuzament pentru că mi-am permis să-mi petrec zilele alături de viitor.

            Sunt un dascăl... și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.”

John W. Schlatter

P.S.-Sunt foarte norocos pentru că am întâlnit mai mulți dascăli decât profesori, dascăli ce și-au pus amprenta pe ceea ce sunt eu astăzi, într-un fel sau în altul. Poate le-am spus cât de mult îi apreciez, sau poate că am păstrat toate laudele și toată aprecierea doar în sufletul meu, dar fiecare are un loc special în inima mea. 

Vă doresc să aveți parte de cât mai mulți dascăli.