Eu cu cine votez

„Singura muniție inexpugnabilă a omului, punctul lui fix în glorie sau în decădere, rămâne respectul de sine.” Radu Beligan

Până mai ieri dorința de integritate teritorială, dorința de apărare a patriei, a istoriei și a frumuseților acestui teritoriu era numit extremism și era condamnat. Lupta împotriva celor al căror scop era doar furtul și îmbogățirea pe seama acestei țări a fost descurajată chiar de cei care ar trebui să apere țara și să îi dorească binele.

Dar ce să vezi?! De ceva vreme atitudinea acestor lichele s-a schimbat. Ei își iubesc țara și se mândresc cu ea, apară valorile și trecutul, ridică în slăvi istoria și pe înaintași, pun pe un postament tradițiile, obiceiurile și portul popular. Într-un cuvânt sunt patrioți, exersează mândria de a fi român.

Oare apropierea cu pași repezi a alegerilor i-a trezit din perpetua letargie? Să fie de vină sesiunile electorale care vin tot mai repede spre noi și dorința de a scoate țara din mizerie? Iubirea pentru popor s-a declanșat așa brusc?

Câtă nemernicie! Câtă nerușinare! Să te folosești de un sentiment atât de nobil ca patriotismul pentru a-ți atinge scopurile mârșave reprezintă formă supremă de manipulare. După ce va trece anul electoral cât de mult vă veți iubi țara? Veți mai avea curajul să ieșiți pe stradă și să urlați în gura mare că sunteți mândri de a fi români? Dar în ochii alegătorilor vă veți uita? Este peste puterea mea de întelegere cum niște oameni raționali pot să creadă așa ceva.

După ce timp de douăzeci de ani ați jefuit țara veniți acum și ne spuneți că sunteți mândri de ea. De ce? Pentru că ați reușit să vă umflați conturile pe seama ei? Sunteți mândri de tinerii pe care ați reușit să îi spălați pe creier și să îi urcați în barcă? Sau sunteți mândri de oamenii care au dus numele țării ăsteia departe? Ei bine, ar trebui să vă fie rușine de acei oameni. Ar trebui să vă ascundeți numai când le auziți numele pentru că nu ați contribuit cu nimic la reușita lor, pentru că nu i-ați susținut, ba mai mult, le-ați băgat bețe în roate. 

Putem să facem un exercițiu de imaginație și să presupunem că mă încred în veridicitatea patriotismului dumneavoastră. Mă bucur că îmi împărtășiți sentimetele, mă bucur că ați găsit calea să ajungeți la sufletul meu de român și vă dau votul meu, dar am o întrebare. După ce mă veți scăpa de omul pe care îl urâți și cu care vă luptați de atâția ani ce veți face? Veți căuta alt vinovat pentru felul în care merge țara?

Jalnic.

Țara în care e anormal să fii normal

„Am muncit de m-am căsăpit tot timpul, ca să supraviețuiesc, nu ca să trăiesc. Nu pot să zic niciodată că în România am trăit. Eu până oi muri, o să spun că am supraviețuit.” Dan Puric

Binele și răul, normalitatea și anormalitatea sunt niște concepte foarte relative, ale căror limite sunt extrem de variabile și de fragile. Totuși în structura omului există un anumit punct de start, o zona limită, de unde lucrurile trec în partea anormală. Mulți ani de comunism, douăzeci de ani de tranziție, hoție și mârșăvie au șters linia trasată cu cretă și au mutat-o departe  sau au uitat să o mai traseze.

Zilele trecute o doamnă a găsit un portofel cu o mie de lei și l-a dus la poliție. Nimic extraordinar, nimic ieșit din comun, un gest de omenie, un gest până la urmă firesc. Dată fiind situația financiară a respectivei un post de radio a ales să o răsplătească înzecit. Și de aici începea o adevărată dezbatere. Trebuia sau nu recompensată?

La început am fost tentat să cred că acea recompensă, care în fond a fost un ajutor umanitar, nu trebuia să existe, dar dacă judec la rece, este foarte bine că a existat. Să facem un exercițiu de imaginație. Câți dintre voi ar înapoia un bun găsit pe stradă dacă ar ști că există posibilitatea să fie răsplătiți înzecit? Câți dintre voi ar spune te rog și mulțumesc dacă ar exista posibilitatea ca bunul sau serviciul de care au avut nevoie să fie gratis? Nu-i așa că toți acei prestatori de servicii, oricum s-ar numi ei, ar fi mai amabili, mai drăguți și te-ar trata ca pe cel care le asigură venitul (ceea ce ești de fapt), dacă cineva ar organiza un concurs pentru angajatul lunii, iar câstigătorul ar fi răsplătit într-un anumit fel? Poate nu ar încerca toți incapabilii să facă o facultate doar de dragul de a avea o diplomă și cu gândul la un venit decent dacă în această țară ar fi încurajată munca, oricare ar fi ea, și ar fi remunerată cum se cuvine.

Acesta e rezultatul tentativelor repetate de a distruge sufletul acestui neam. Acesta este rezultatul anilor în care a fost promovată prostia, incultura și hoția. Când orice reper a fost înlăturat calea dreaptă este greu de găsit. Totuși există șansa de a corecta și a readuce omul pe calea cea bună, chiar și momindu-l cu anumite recompense. Dacă e bine sau rău să recompensezi un gest de normalitate vă las pe voi să decideți. 

„În casa de la țară, în bucătărie aveam o carpetă cusută cu mâna. Era o simplă bucată de cearceaf pe care era cusută stângaci cu acul, cu ață roșie, silueta a doi îndrăgostiți și lângă ei, o pisică. Deasupra scria: <<Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!>>. Artistul care a cusut avea toată buna intenție și chiar toată dragostea, numai că n-a avut destulă ață să o termine! Pentru că el, bărbatul din carpetă n-avea un ochi. Evident, din lipsă de material. Și pisica de lângă ei avea doar trei picioare, al patrulea lipsea cu desăvârșire tot din același motiv. 

Era o lucrare de o naivitate cuceritoare. Dar artistul n-a avut posibilitatea să o termine. Carpeta semăna tragic cu noi, românii, care avem suflet, dar parcă nu putem niciodată să ne terminăm lucrarea. Ața destinului nostru nu ne-a ajuns niciodată pentru a ne împlini. Și așa cum din sufletul nostru nu lipsește dragostea, tot așa din titlul carpetei nu lipsea nici o literă. Parcă pentru suflet a fost ață, dar pentru viața acestui suflet n-a mai ajuns.” 

Dan Puric

Pleacă

„Spune-mi. Mă interesează, dar să nu-mi înșiri banalități. De astea sunt sătul. Sunt în căutarea regatului Adevărului, deși nu mă grăbesc prea tare să ajung acolo. De fiecare dată când pun un picior în fața celuilalt vreau să învăț câte ceva. Dar nu are sens să încerci să mă păcălești, să faci afirmații nefondate, bazate pe documentare sumară. Sunt dispus să ascult oricât de mult ca să fiu convins, dar nu accept să fiu păcălit.” Irving Stone

Uită-te la mine. Ți se pare că sunt interesat de toate minciunile tale? Ți se pare că mă poți cumpăra ca pe o marfă în piață și poți face ce vrei cu mine? Crezi că sunt interesat să mă aliez cu tine doar pentru a trece puntea? Sau vrei să mă plătești doar pentru a mă avea la mână? 

Nu. Nu sunt interesat. Nu mă interesează promisiunile tale fără acoperire. Nu mă încred în vorbele tale fără nici o noimă și fără logică. Nu pot să cred că îmi vrei binele din moment ce îți exprimi solidaritatea, compasiunea și dragostea față de mine doar o dată la patru ani. Nu sunt interesat nici de banii tăi, nici de privilegiile pe care vrei să mi le acorzi și nici de un parteneriat. Nu vreau să știu câte putem realiza împreună pentru că orice contract vom semna va fi anulat după ce voi fi pus ștampila în dreptul numelui tău. 

Da. Doresc să îmi meargă mai bine, dar tu nu faci parte din viitorul meu. Tu nu vei fi acela care va trece alături de mine linia de sosire. Nu vei fi adversarul pe care îl voi ajuta pe traseu și alături de care voi termina cursa, braț la braț ca doi coechipieri. Viitorul meu arată mult mai bine fără banii tăi, fără privilegiile tale, fără tot ce însemni tu. Gloria o voi obține prin munca și strădania mea, fără ajutor. 

Voi crește! Prin educația pe care nu mi-ai dat-o tu, ci părinții mei și dascălii pe care i-am întâlnit în drum. Prin modelele de viață pe care le-am descoperit în cărți și nu pe micul ecran. Prin onestitate, integritate, bun simț și responsabilitate. Prin toate acele calități pe care tu nu le ai și pe care ai încercat să mi le iei și mie. 

Pleacă. Dragul meu politician, pleacă. Lasă-ne să creștem și să ne dezvoltăm frumos, să înflorim. Sunt sigur că ne vom descurca și fără tine. Sunt atâția oameni frumoși care ar fi dispuși să îți ia locul. Dar tot ei sunt aceia pe care îi dezguști prin tot ceea ce însemni tu, motiv pentru care nu vor să facă echipă cu tine. Pentru binele meu, al nostru și al țării, pleacă și nu te uita în spate.

„Niciodată nu-ți vinde inima. Întotdeauna ascultă-ți instinctele și află că toate răspunsurile de care ai nevoie se găsesc în tine. Stai singur un timp. Fii suficient de relaxat pentru a găsi răspunsurile și a le asculta. Găsește ceva care îți place să faci și apoi trăiește o viată care să dovedească acest lucru. Țelurile tale ar trebui să țâșnească din valorile tale și atunci munca ta va radia dorințele inimii. Acest fapt te va opri de la toate distracțiile prostești care nu fac altceva decât să-ți risipească timpul – viața înseamnă timp –  și vei afla cât de mult poți crește în anii care îți sunt destinați. Să-ți pese de oameni și întotdeauna respectă pământul-mamă. Oriunde vei locui fii sigur că ai suficienți copaci în jurul tău și mult cer și pământ.”

Bettie B. Youngs

Omul perete

„Deschideți-vă mintea, prieteni! Tuturor ne e frică de ceea ce nu înțelegem.” Dan Brown

Nu trebuie să fii un mare filozof, psiholog sau om de știință pentru a-ți da seama că oamenilor le trebuie doar pâine și circ, la fel cum nu îți trebuie multe cunoștințe pentru a recunoaște o anumită tipologie de oameni, omul perete.

Omul perete este alb, dar nu la trup, ci la suflet. Este incolor, incapabil să simtă, incapabil să empatizeze și să fraternizeze.

Omul perete este drept, iar prin drept nu mă refer la coloana vertebrală, căci nu are așa ceva. Mă refer la modul în care gândește. Are o gândire stereotipă, programată de forțe exterioare lui și funcționază asemenea unei mașini dintr-o uzină. Indiferent de interferențe acesta își va păstra drumul drept în gândire, fără a lua în considerare că un viraj ar putea să îi aducă numeroase beneficii. Îndoctrinat, îndobitocit.

Omul perete a trecut prin școala ca rața prin apă, fără să își dezvolte simțul critic, fără să își mărească setea de cultură. Cărțile îi sunt inamici, ideile care nu se potrivesc cu ceea ce gândește el sunt, din start, greșite. Gândire critică, dezbatere bazată pe argumente, deciziile luate pe baza unei analize atente a tuturor implicațiilor din prezent și viitor sunt  bazaconii.

Omul perete va fi atras întotdeauna de alți oameni perete. Ei se vor aduna în grupuri mari, alegându-și un șef din rândul lor, sau mai grav, alegându-și ca lider zidar fără studii de specialitate. De cele mai multe ori acesta va modifica peretele după bunul lui plac, stergând experiența generațiilor anterioare și înlocuind-o cu propria sa viziune. Oamenii perete conduși de un zidar, vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, moloz, pentru că orice creator se va dezice la un moment dat de propria sa creație.

Omul perete poate să aibă un strat frumos de vopsea la suprafață. Acesta va masca în primă faza mucegaiul, dar după un timp puteziciunea își va face apariția. În momentul în care oamenii îl vor recunoaște, acesta va începe să arunce cu cărămizi din propria construcție pentru a distrage atenția celor care văd și înțeleg ce tip de om este.

Omul perete este printre noi. Din nefericire apare tot mai des. Pe de altă parte, orice perete are nevoie de o echipă de arhitecți, constructori, zugravi și alți meșteri pentru a-l pune în valoare, pentru a-i aduce gloria și a face din el o construcție ce va dăinui.

Fiți cei ce transformă pereții în opere de artă!

Încotro?

„Unii trăiesc fără nici un ideal, fără nici o țintă. Trec prin lume ca niște fire de paie pe un râu. Nu merg ei, ci curentul ii duce.” Seneca

Îmi pare că România a devenit țara plângerii. Țara asupra căreia se canalizează toate forțele negative din univers. Țara în care omul nu are nici o șansă, fiind subjugat de forțe malefice, de alți oameni, de fapte sau evenimente.

Ne plângem că nu avem drumuri, că nu ne conduc oamenii potriviți, că nu avem locuri de muncă, spitale, azile de bătrâni. Urlă tot mai mulți în gura mare că nimeni nu îi ajută, că nu se poate face nimic în țara aceasta, că totul este pierdut. Stau tinerii pe marginea drumului și sparg semințe pentru că nu au locuri de muncă, se plâng de profesori, de școală, de faptul că diploma nu îi ajută la nimic. Oameni în putere trăiesc din ajutoare de la stat, din comoditate, indiferență, nesimțire sau prostie. Toți se plâng, fiecare cu drama personală, mai mare sau mai mică, dar oare ce face fiecare pentru a scăpa de stigmatul celui bolnav, al celui cu sufletul împietrit și mintea închisă?

Nu ai cum să aștepți conducători mai buni când tu pui ștampila pe cei mai răi, când nu taxezi indeferența, incompetența și hoția. Conducători răi înseamnă un management defectuos, o promovare a non-valorilor și astfel intrăm într-un cerc vicios. Bineînțeles că acestea își au rădăcinile bine înfipte în trecutul fiecăruia, în cei șapte ani petrecuți, sau nu acasă, în anii de școală și în tot ceea ce a acumulat fiecare de la cei pe lângă care a trecut. În momentul în care un copil de 7-8 ani își vede tatăl braconând va crede că aceasta este starea normală a lucrurilor, că aceasta este metoda corectă. Încotro se îndreaptă? Cine știe… Poate spre tânărul care nu dă doi bani pe profesorii săi, cel care crede că sistemul îl îngroapă și că toți sunt împotriva lui. Spre omul care va ajunge să facă o facultate care nu îi place, care nu are nici un rost, pentru ca după ce își ia licența și masteratul să își plângă de milă că nu are de lucru. Spre acel votant care pune ștampila unde apucă iar în următorii 4-5 ani se plânge că este condus de incompetenți. Sau poate acel copil va ajunge să își corecteze tatăl și să îi explice că nu este corect ceea ce face. Poate va fi unul din cei care conștientizează că are o singură șansă să fie genial, să fie trecut în manualele de istorie și în memoria eternă a omenirii, dar pentru asta are nevoie de modele, iar modelele sunt adânc îngropate.

Astfel mă întreb, încotro ne îndreptăm? Ce alegem? Stăm și ne complacem în propria mizerie sau luptăm pentru a descoperi și a scoate la suprafață adevăratele modele? Alegem să muncim și să luptăm o viață pentru crezul nostru sau alegem să îi trișăm pe ceilalți pentru ca în final să ne trișăm pe noi? În această situație votul meu este clar.