Vă mulțumim că ați încercat

„Dar mai cred că într-o zi

aspru din furtună

neamul meu se va trezi

cu securea-n mână”

Radu Gyr

Știe toată lumea că România se confruntă cu o mulțime de lipsuri. Este foarte clar că românii nu au cea mai ușoară viață din lume, ba chiar aș spune că sunt unii din cei care o duc cel mai rău din lumea civilizată, dar singurii vinovați pentru starea actuală a lucrurilor sunt ei, românii, de la mic la mare.

Recent am văzut un videoclip în care erau prezentați o parte din românii de geniu, o parte din cei care au revoluționat domeniul lor de activitate. Un filmuleț în care, cimitirul vesel de la Săpânța, falnicele porți maramureșene, mănăstirea Voroneț, sculpturile lui Brâncuși, avionul cu reacție, stiloul, penicilina și alte mari invenții și realizări erau revelate întregii lumi. Cele cinci minute au fost ca o perfuzie cu românitate, asemenea unui medicament menit să trezească sufletul adormit al românilor. Dacă nu citeam comentariile de la acest videoclip aveam doar bucurie în suflet.

Specimene de toate vârstele, de la cei mai mici, până la cei mai mari aveau o singură idee, că țara e pierdută, că tot ce au realizat cei din videoclip e de domeniul trecutului și că pentru prezent și viitor nu se mai poate face nimic. Cum poate să fie un om atât de lipsit de speranță? Cum poate cineva să fie atât de împăcat cu propria soartă și atât de resemnat? Cum se poate să afirmi că toate realizările înaintașilor nu valorează nimic pentru prezent?

Sunteți atât de goi pe interior încât nu puteți să apreciați un seamăn al vostru care a revoluționat lumea. Sunteți ca niște râme care nu văd deasupra firului de iarbă. Vă resemnați și plecați mereu capul, nu aveți pic de mândrie națională și îi lăsați pe toți să vă calce în picioare. Capul plecat sabia nu îl taie, dar peste cel plecat vor trece bocancii acelora care țin capul sus și privesc înainte. Cu ce drept mai stați în această țară? Cu ce drept vă mai numiți români?

Plecați dragii mei! Luați tot ce aveți și plecați! Oricum țara nu va câștiga nimic de pe urma voastră, nu veți produce voi revoluția, nu veți reuși să schimbați nici măcar părticica voastră de lume, sunteți doar niște nume pe o listă. Vă mulțumim că ați încercat să fiți români. 

Băbuța

„După 23 august 1944, când am întors armele împotriva armatei germane, datoria față de țară a fost înlocuită cu dragostea pentru aproapele într-un mod atât de firesc, cum numai un om care nu se lasă copleșit de istorie ci de dragostea  de Dumnezeu poate s-o facă. Armata germană înfrântă pe toate fronturile se retrăgea în dezordine. Iar acolo, în Munții Buzăului, grupuri răzlețe căutau să-și piardă urma. Cei pe care îi avuseserăm aliați până nu demult deveniseră peste noapte dușmani. Datoria față de țară a tuturor era să luptăm împotriva lor. Undeva în marginea pădurii ce cobora direct în malul râului Buzău, la marginea satului mic de atunci care era Nehoiu, locuia o băbuță singură. Și ea, ca tot satul, știa că în pădure, în munți, pe lângă urși, lupi, râși, cerbi sunt soldați germani care se retrag.

De fapt, se și constituiseră grupuri de urmărire care să-i încercuiască.

Dar băbuța, prin firea lucrurilor, nu putea participa la război. Oricum nu-l declanșase ea. Ea doar îl îndura pe tăcute cu acea rezistență surdă în fața vitregiilor, moștenită de la strămoși. Dar într-o zi istoria i-a intrat și ei în gospodărie, obligând-o astfel să-i răspundă. A scos-o cum s-ar zice din veșnicia ei și a pus-o la lucru.

Într-o bună zi de dimineață, căutând în cuibarul ei unde de regulă găsea două ouă, făcute de unica găină, n-a găsit decât un singur ou. Băbuța și-a dat seama că nu-i vreun animal, dihor sau vulpe pentru că i-ar fi mâncat și găina și nici vreun hoț amărât din sat, pentru că atunci i-ar fi furat ambele ouă. Băbuța și-a dat seama ca era un altfel de hoț, unul civilizat. Și atunci ea a făcut un lucru paradoxal. A luat-o împotriva istoriei! Nu și-a mai făcut datoria de cetățean! Adică nu s-a dus la primărie să denunțe faptul că în jurul casei ei s-ar afla trupele înfometate ale Wermacht-ului care o jefuiesc. Ci dimpotrivă, neascultând nici  de morala timpului ei, nici de morala în sine ca datorie, de acel imperativ categoric, de teribilul solen al lui Kant, acel imuabil trebuie, neascultând nici de rațiunea pură și nici de cea practică, nici de imperativele patriotice ale vremii, adică de context, și-a permis să iasă din istorie făcând un lucru cu totul și cu totul neașteptat. A așezat a doua zi lângă singurul ou rămas în cuibar, o sticlă cu lapte. Apoi în altă zi o bucată de pâine, niște mere și chiar și o bucățică de slănină găsită prin pod. Ea își dădea firesc din puținul ei. Cui? Dumnezeu știe!

Timpul a trecut, istoria s-a schimbat și totul a intrat în uitare. Mai puțin fapta bună a sufletului frumos. Peste douăzeci de ani avea să primească din Germania Federală o scrisoare cu câteva rânduri: «Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața! Vă rămân profund recunoscător… fost ofițer în armata germană.»”

Dan Puric

Câți dintre voi sunteți în stare să o luați împotriva istoriei? Câți dintre voi mai aveți forța sufletească să luptați împotriva mizeriei din zilele noastre, să ajutați un om, să vă ajutați pe voi și să progresați?

Dragii mei, aveți la îndemână cea mai importantă resursă, cel mai valoros material, propriul suflet. De ce nu vreți să înțelegi că schimbarea pe care v-o doriți în jur pornește din interiorul vostru și începe prin schimbarea voastră? Înțelegi că schimbarea de mentalitate pe care v-o doriți nu va avea loc decât atunci când voi înșivă veți face asta. În momentul în care vă veți ridica împotriva concetățeanului vostru care a stat câteva luni printre străini și se crede occidental, dar când trece granița continuă să arunce gunoaie pe jos, reproșând că este mizerie; în momentul în care veți considera că a vă face datoria este ceva firesc și nu un lucru extraordinar; în momentul în care veți renunța la comoditate și veți taxa minciuna, corupția și hoția; în momentul în care veți înțelege că singura investiție sigură este în voi, în ceea ce învățați și în ceea ce știți să faceți, abia atunci va apărea schimbarea atât de dorită în țară.

Ca în orice furtună există raze timide de soare, dar norii nu vor pleca așa ușor. Sunt câteva repere, câteva surse de lumină în întunericul țării, dar nu sunt suficiente. Cu o lanternă nu luminezi o suprafață prea mare, în schimb, câteva milioane de lanterne vor lumina întreaga zare.

Gândiți-vă la voi și la ce vreți pentru viitor. Ieșiți din zona de confort și luptați pentru un viitor mai bun. 

Vrăbiuța

„- Ce frumoasă ești! spune vrăbiuța rândunicii. Ce talie superbă ai și ce negru cu irizări de albastru, ce alb curat pe piept, ce aripi superbe și cu ce viteză zbori! Ce mult aș vrea să fiu și eu, rândunico, ca tine, să ma-nalț până sus, să zbor și eu în țările calde. 

Rândunica nu spuse nimic, așa că într-un târziu vrăbiuța continuă:

            -Știi, eu am doi prieteni, castanul din parc, care mă adăpostește când plouă, are frunze mari și mă pot ascunde și un pensionar care îmi aduce fărâmături. Vine-n fiecare după-amiază. Nu știu ce m-aș face fără el. Vin și niște porumbei sălbatici care mă alungă, dar totuși mă lasă să mănânc la margine. Uite, dacă vrei, într-o zi mergem împreună să mâncăm, îți dau din fărâmăturile mele, numai să mă-nveți și pe mine să zbor ca tine la-nălțime!

            Rândunica își așeză cu ciocul, puțin, fulgii fini din pieptu-i alb, apoi, fără să spună nimic, se ridică precum o săgeată în înaltul cerului.

            -Ce sus zboară! murmură ca pentru sine vrăbiuța. Apoi capul îi căzu trist pe piept.

            -Oare de ce n-a vrut să vorbească cu mine? se-ntrebă ea.

         -Poate pentru că sunt urâtă?!... Pentru o clipă se uită la penele ei. Un cenușiu meschin de culoarea asfaltului.

            -Da, sunt urâtă! suspină vrăbiuța. Apoi își luă avânt și zbură până-n castan. De acolo de sus vedea zilnic lumea. Pe alee, pe sub castan se plimbau oamenii.

            -Uite o pereche de îndrăgostiți! își spuse bucuroasă vrăbiuța.

           Într-adevăr, acolo jos o fată tânără și un băiat se țineau de mână. Băiatul s-a uitat cu grijă împrejur, s-a asigurat că nu-i nimeni, apoi s-a uitat în ochii fetei și a sărutat-o.

            -Așa se iubesc oamenii! își spuse veselă vrăbiuța. Apoi cei doi au plecat. Aleea de sub castan a rămas pentru un timp singură. Nu trecu totuși vreme multă și niște pași ce veneau încet se făcură auziți. Cu greu apăru și stăpâna lor, o bătrânică. Abia mergea, cu privirea-n jos și cu o plasă goală ce flutura în vânt.

            -E bătrânețea! își spuse întristată vrăbiuța.

            Apoi n-a mai trecut nimeni. O liniște profundă se așeză. Doar adierea lină de vară a vântului se făcea simțită. Vrăbiuța se pomeni cumplit de singură. Vântul care-i ridica încet puful de pe piept era singura ei mângâiere. Gânduri triste o străbăteau: Oare de ce nu poate și ea să zboare mult? De ce îi este dat să nu poată vedea și ea alte țări? S-a născut aici și aici pesemne avea să moară! Cum o fi oare în țările calde?

            Dar întrebările astea mari n-aveau răspuns în inima ei plăpândă. Apoi, adormi. Încet, încet începu să viseze. Se făcea că zboară sus de tot, la mare înălțime. Era atât de fericită. Niciodată nu ajunsese în înaltul cerului. Ce mici se vedeau oamenii! Și cu ce viteză zbura. «Parcă aș fi o rândunică!», își spuse ea tremurând de fericire. Nu se mai sătura de înălțime. Zbura sus de tot și de acolo vedea lucruri pe care nu le văzuze niciodată: orașe, râuri, poduri… Toate păreau dintr-o dată mult mai mici, iar ea se simțea mult mai puternica. Viteza devenea amețitoare.

            Aici bunicul se opri din povestit. Întinse mâna tremurândă după paharul cu apă ca să poate să-și ia mica pastilă din cutia lui de medicamente. Nepoțelul se uita la el nerăbdător pentru a afla sfârșitul poveștii.

            -Și cu vrăbiuța ce s-a întâmplat?, întrebă nepoțelul. Ce s-a-ntâmplat cu ea mai departe, s-a trezit din vis?

            -Nu! răspunse bunicul, nu s-a mai trezit niciodată! A zburat atât de sus încât visul ei a devenit realitate! Apoi bunicul tăcu.

            Viața a trecut. Bunicul, între timp, se retrăsese încet din viață, intrând în filele de carte ale altei povești. În schimb, nepoțelul era acum om mare. Crescuse, avea familie, copii. Își trăia viața ca toți ceilalți din jur, neobservând că viața semăna izbitor de mult cu viața vrăbiuței din poveste. Se mulțumea cu fărâmăturile vieții. Dar într-o zi, pesemne atunci când a realizat ce se-ntâmplă, s-a dus cumplit de tulburat la prietenul său cel mai bun să-l întrebe:

            -Crezi că se poate face ceva?

            -Nu! îi răspunse acesta. Suntem condamnați!

            Ca un trăznet căzu în sufletul lui răspunsul prietenului său. Nu spuse nimic, se-ntoarse acasă pătruns de o cumplită tristețe.

            Și totuși în inima lui simți cum crește o forță fantastica și atunci știți ce a făcut?... A scris povestea asta pe care tocmai ați citit-o acum!

              Se spune că de atunci orice copil care citește această poveste capătă o forță tainică.

            Oricum, după toate acestea, cerul s-a umplut de vrăbii ce-au învățat să zboare sus și să devină rândunele. De acolo de sus, de la înălțimea zborului lor, toți cei care au deznădăjduit nu se mai văd. Se vede doar pensionarul, cel care-i dădea fărâmături vrăbiuței.”

Dan Puric

O mică fabulă

„Un bărbat ajunge în cer. I se spune pe dată că toate dorințele îi vor fi imediat îndeplinite. Bărbatul cere ceva de mâncare și i se aduce pe loc un festin magnific. El cere să se distreze și imediat o trupă de actori și muzicieni se produce în fața lui. Apoi spune că are chef să facă dragoste și fără întârziere este înconjurat de femei încântătoare și amabile. Mai întâi, el este mirat de soarta care îi este rezervată. Totuși, după câteva săptămâni, începe să se plictisească și întreabă dacă nu s-ar putea să i se dea ceva de lucru. I se răspunde atunci că poate cere orice în afară de o activitate care să aibă un scop. «Totuși, nu-mi pot petrece timpul distrându-mă, fără să fac niciodată nimic util. Ar fi un adevărat infern!» exclamă el. «Bine, dar unde credeați că sunteți?», i se răspunde.”

Eu cu cine votez

„Singura muniție inexpugnabilă a omului, punctul lui fix în glorie sau în decădere, rămâne respectul de sine.” Radu Beligan

Până mai ieri dorința de integritate teritorială, dorința de apărare a patriei, a istoriei și a frumuseților acestui teritoriu era numit extremism și era condamnat. Lupta împotriva celor al căror scop era doar furtul și îmbogățirea pe seama acestei țări a fost descurajată chiar de cei care ar trebui să apere țara și să îi dorească binele.

Dar ce să vezi?! De ceva vreme atitudinea acestor lichele s-a schimbat. Ei își iubesc țara și se mândresc cu ea, apară valorile și trecutul, ridică în slăvi istoria și pe înaintași, pun pe un postament tradițiile, obiceiurile și portul popular. Într-un cuvânt sunt patrioți, exersează mândria de a fi român.

Oare apropierea cu pași repezi a alegerilor i-a trezit din perpetua letargie? Să fie de vină sesiunile electorale care vin tot mai repede spre noi și dorința de a scoate țara din mizerie? Iubirea pentru popor s-a declanșat așa brusc?

Câtă nemernicie! Câtă nerușinare! Să te folosești de un sentiment atât de nobil ca patriotismul pentru a-ți atinge scopurile mârșave reprezintă formă supremă de manipulare. După ce va trece anul electoral cât de mult vă veți iubi țara? Veți mai avea curajul să ieșiți pe stradă și să urlați în gura mare că sunteți mândri de a fi români? Dar în ochii alegătorilor vă veți uita? Este peste puterea mea de întelegere cum niște oameni raționali pot să creadă așa ceva.

După ce timp de douăzeci de ani ați jefuit țara veniți acum și ne spuneți că sunteți mândri de ea. De ce? Pentru că ați reușit să vă umflați conturile pe seama ei? Sunteți mândri de tinerii pe care ați reușit să îi spălați pe creier și să îi urcați în barcă? Sau sunteți mândri de oamenii care au dus numele țării ăsteia departe? Ei bine, ar trebui să vă fie rușine de acei oameni. Ar trebui să vă ascundeți numai când le auziți numele pentru că nu ați contribuit cu nimic la reușita lor, pentru că nu i-ați susținut, ba mai mult, le-ați băgat bețe în roate. 

Putem să facem un exercițiu de imaginație și să presupunem că mă încred în veridicitatea patriotismului dumneavoastră. Mă bucur că îmi împărtășiți sentimetele, mă bucur că ați găsit calea să ajungeți la sufletul meu de român și vă dau votul meu, dar am o întrebare. După ce mă veți scăpa de omul pe care îl urâți și cu care vă luptați de atâția ani ce veți face? Veți căuta alt vinovat pentru felul în care merge țara?

Jalnic.

Țara în care e anormal să fii normal

„Am muncit de m-am căsăpit tot timpul, ca să supraviețuiesc, nu ca să trăiesc. Nu pot să zic niciodată că în România am trăit. Eu până oi muri, o să spun că am supraviețuit.” Dan Puric

Binele și răul, normalitatea și anormalitatea sunt niște concepte foarte relative, ale căror limite sunt extrem de variabile și de fragile. Totuși în structura omului există un anumit punct de start, o zona limită, de unde lucrurile trec în partea anormală. Mulți ani de comunism, douăzeci de ani de tranziție, hoție și mârșăvie au șters linia trasată cu cretă și au mutat-o departe  sau au uitat să o mai traseze.

Zilele trecute o doamnă a găsit un portofel cu o mie de lei și l-a dus la poliție. Nimic extraordinar, nimic ieșit din comun, un gest de omenie, un gest până la urmă firesc. Dată fiind situația financiară a respectivei un post de radio a ales să o răsplătească înzecit. Și de aici începea o adevărată dezbatere. Trebuia sau nu recompensată?

La început am fost tentat să cred că acea recompensă, care în fond a fost un ajutor umanitar, nu trebuia să existe, dar dacă judec la rece, este foarte bine că a existat. Să facem un exercițiu de imaginație. Câți dintre voi ar înapoia un bun găsit pe stradă dacă ar ști că există posibilitatea să fie răsplătiți înzecit? Câți dintre voi ar spune te rog și mulțumesc dacă ar exista posibilitatea ca bunul sau serviciul de care au avut nevoie să fie gratis? Nu-i așa că toți acei prestatori de servicii, oricum s-ar numi ei, ar fi mai amabili, mai drăguți și te-ar trata ca pe cel care le asigură venitul (ceea ce ești de fapt), dacă cineva ar organiza un concurs pentru angajatul lunii, iar câstigătorul ar fi răsplătit într-un anumit fel? Poate nu ar încerca toți incapabilii să facă o facultate doar de dragul de a avea o diplomă și cu gândul la un venit decent dacă în această țară ar fi încurajată munca, oricare ar fi ea, și ar fi remunerată cum se cuvine.

Acesta e rezultatul tentativelor repetate de a distruge sufletul acestui neam. Acesta este rezultatul anilor în care a fost promovată prostia, incultura și hoția. Când orice reper a fost înlăturat calea dreaptă este greu de găsit. Totuși există șansa de a corecta și a readuce omul pe calea cea bună, chiar și momindu-l cu anumite recompense. Dacă e bine sau rău să recompensezi un gest de normalitate vă las pe voi să decideți. 

„În casa de la țară, în bucătărie aveam o carpetă cusută cu mâna. Era o simplă bucată de cearceaf pe care era cusută stângaci cu acul, cu ață roșie, silueta a doi îndrăgostiți și lângă ei, o pisică. Deasupra scria: <<Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!>>. Artistul care a cusut avea toată buna intenție și chiar toată dragostea, numai că n-a avut destulă ață să o termine! Pentru că el, bărbatul din carpetă n-avea un ochi. Evident, din lipsă de material. Și pisica de lângă ei avea doar trei picioare, al patrulea lipsea cu desăvârșire tot din același motiv. 

Era o lucrare de o naivitate cuceritoare. Dar artistul n-a avut posibilitatea să o termine. Carpeta semăna tragic cu noi, românii, care avem suflet, dar parcă nu putem niciodată să ne terminăm lucrarea. Ața destinului nostru nu ne-a ajuns niciodată pentru a ne împlini. Și așa cum din sufletul nostru nu lipsește dragostea, tot așa din titlul carpetei nu lipsea nici o literă. Parcă pentru suflet a fost ață, dar pentru viața acestui suflet n-a mai ajuns.” 

Dan Puric