Tipologii de oameni

„Iremediabilă e numai greșeala de a te lăsa strivit.”

OCTAVIAN PALER

Nu sunt sigur dacă ar trebui să mă numesc pesimist sau realist. Încă nu știu dacă sunt cârcotaș (poate că uneori sunt) sau văd realitatea din jur. Nu cred că văd jumătatea goală a paharului, cred că văd paharul în sine, că îl văd ciobit și murdar, dar nu imposibil de reparat. Asta e adevărata mea problemă, văd că paharul care este sau nu plin (nu contează prea mult) se poate repara, dar nu se vrea, ba mai mult, se încearcă spargerea lui, nimicirea, transformarea într-o scrumieră.

Sunt de acord că România e frumoasă, sunt de acord că sunt mulți oameni frumoși și plini de merite, sunt de acord că în fiecare zi poți găsi ceva de care să te bucuri în jurul tău. Nu asta este problema. Problema mea este lipsa de omenie din țară, sclavagismul acesta modern, dorința de putere și control, fie că vine de la un banal paznic (fără sens peiorativ), fie că vine de la greii națiunii.

Românul nu e prost, dar poate fi prostit. Românul nu e de vânzare, dar poate fi cumpărat. Oricine are un preț, păcat că ne vindem prea ieftin, și când zic ieftin nu e vorba de bani. Cel mai trist e că ne vindem pe nimic, că ne donăm unor cauze aparent nobile, că susținem oameni aparent demni și că nu vedem mocirla în care ajungem, ba mai mult, apoi începem să ne plângem soarta și să aruncăm cu noroi în alții.

Control, control și iarăși control. Am remarcat o anumită tipologie de oameni, tipologia celor agreați de șefi (ATENȚIE! șefi, nu lideri), tipologia românului/muncitorului perfect. Condiția de bază e să fii slugarnic, să faci orice ți se cere fără să pui întrebări, să dai dreptate șefului, să nu ai opinii și păreri. Este perfect dacă intri în conflict cu cei care nu aprobă opinia șefului. Asta e esențial, dar nu suficient. Trebuie să fii dispus să muncești zi-lumină, să fii acolo non-stop, să vii de acasă la primul semn, să abandonezi totul pentru că așa zice măria sa, șeful. Te dedici unei cauze din toată inima, mergi orbește și nu mai vezi nimic în jur, asta e ceea ce trebuie. Să nu uităm că șeful este zeul suprem, că șefului nu îi ceri nimic, așadar ar fi perfect să lucrezi pe gratis, ba poate că ar fi bine să aduci bani de acasă. Șeful zice, tu execuți. 

Cum să ajungi așa? Cum să te duci de bună voie în gura lupului? Foarte simplu, un șef  bun nu îți va arăta din prima adevărata lui față, nu te va pune în temă și te va face să crezi altceva. El te ia sub aripa lui, te manipulează lejer (că doar e șef) și apoi te vei integra singur în tipar.

De ce ar vrea cineva să ajungă așa? Nu cred că sunt prea mulți cei care vor, în schimb sunt mulți care se vor a fi șefi, iar asta cere sacrificii. Păcat că nu știu un lucru, să ajungi șef e destul de ușor, pupi unde trebuie, zâmbești potrivit, asculți și ești supus la momentul oportun și ai ajuns acolo. Mai greu este să ajungi lider, să fii un formator de opinie, un model, o persoană care să poate schimba lumea (fie ea și o lume formată din 10 oameni) în bine. După mine, acesta e țelul vieții, acesta e scopul suprem, șefia vine și pleacă, ce ai făcut bun în lumea ta (mică sau mare) rămâne. 

Oare ce ar fi de făcut? Să ne respectăm? Să fim oameni? Poate

Între plăcere și câștig

„Este de preferat să fii fericit, chiar dacă ești mărginit de mijloace materiale restrânse, decât, când te răsfață belșugul, să fii tulburat de suferință.”

EPICTET

Probabil că una din regulile principale ale vieții e cea a compromisului. Sacrifici ceva pentru a câștiga altceva, renunți la ceva pentru a avea șansa de a obține altceva. Putem spune că e o regulă a compensației și că e bună, până la un punct, până în momentul în care vine vorba de însăși viața unui om.

În momentul în care pornești pe un anume drum nu ești conștient de ce te așteaptă, de câte vei câștiga și de câte vei pierde pe parcurs. Nu ești conștient de greutăți și nu ai certitudinea că vei ajunge fix în punctul în care visezi să ajungi. Poți să ajungi mai jos, mai sus, fix acolo. Tot ce ai e un vis. Așa e și când începi medicina. Habar nu ai ce te așteaptă, habar nu ai în ce te-ai băgat, habar nu ai câte vei sacrifica. Nu îți dai seama nici măcar că după cei șase ani de studii ajungi să ai o responsabilitate imensă, ajungi să te joci cu viețile oamenilor, ajungi uneori să fii ultima speranță, ultima barieră între viață și moarte.

Dacă ai un vis merită să sacrifici (aproape) orice pentru a-l duce la îndeplinire, merită să pui (aproape) totul pe planul doi și să te dedici trup și suflet, merită să lupți chiar dacă bătălia va fi lungă și dureroasă, iar la final vei avea multe cicatrici.

Dar ce faci când la finalul războiului te trezești atacat de cei pe care ai vrut să îi ajuți? Ce faci când vezi că prietenii s-au transformat în dușmani, că cei de la conducere au depus sau au întors armele? Ai două variante, lupți cu mâinile goale și cu pieptul în față sau fugi. Cam asta e situația salvatorilor de vieți din România. Nu cred că în acest domeniu (or mai fi și altele) ar trebui să existe o lege a compromisului. Singurii care cred asta sunt stimații noștri conducători. Faci ce-ți place sau faci ce-ți aduce bani.

Nu trebuie să fim ipocriți și să spunem că facem medicina doar pentru a salva vieți. Nu, o facem pentru a salva vieți, dar vrem și o viață decentă. Vrem ca după atâția ani de muncă să trăim bine. Și prin trai bun nu vreau să spun milioane de euro în conturi, yahturi, case de vacanță prin nu știu ce țări exotice. Vreau să spun o viață lipsită de grija zilei de mâine, o viață lipsită nevoia calculării ultimului leu.

Foarte mulți au vise și visează să facă o anume specializare pentru că pur și simplu le place. Și asta va merge, un an, doi, zece, vor lupta cu mâinile goale până în momentul în care rănile vor fi prea adânci pentru a mai continua. Mai apoi vor constata că, pe lângă lipsa aprecierii financiare, există și o lipsă de respect. Fără bani poți să trăiești, batjocorit nu. Și care e soluția? Fuga! Plecare într-un mediu mai prietenos, într-un mediu în care oamenii sunt apreciați pentru ceea ce știu și nu pentru ceea ce au, într-un mediu în care meritocrația este înțeleasă și apreciată.

Vă întreb, domnilor, în momentul în care ajungeți în fața ultimei bariere care vă ține în viață preferați pe cineva care se dăruiește trup și suflet muncii lui sau pe cineva care se gândește cum să mai adune ceva (și asta nu din cauză că este avar)  și cum să scape de batjocura publică, plăgi pe care tot dumneavoastră le-ați provocat?

Eu aleg plăcerea în detrimentul câștigului, sunt convins că foarte mulți aleg la fel, de dumneavoastră depinde dacă plăcerea va fi pe teritoriul acestei țări sau nu. Iar în momentul în care va pleca și ultimul medic din țară veți afla că și cei mai performați roboți sunt controlați tot de oameni. 

Cultul lucrului bine făcut

„Exigența lucrului bine făcut, onoarea meseriei au intrat în derivă. E efectul patetic al unor dislocări sociale, morale și sufletești pe care le-a produs dictatura comunistă. Profesiunile și-au pierdut conturul, la fel cum și-au pierdut conturul oamenii și moravurile. Competențele și-au pierdut motivația și creditul.”

ANDREI PLEȘU

Suntem bombardați cu această sintagmă. Toți vor ca lucrurile să fie făcute bine, ca țara să fie una a lucrului bine făcut, ca oamenii să își facă datoria și să dea tot ce au mai bun la locul de muncă, acasă, pe stradă. Dacă se vrea asta nu ar trebui să fim învățați să facem asta? Nu ar trebui să fie îndrumați copiii și tinerii în această direcție?

Și totuși, ce se petrece în țara noastră este fix pe dos. Lucrul bine făcut este aruncat la gunoi, munca cinstită și asiduă nu este apreciată, strădania și lupta zilnică pentru izbândă sunt luate drept lipsă de șmecherie. Ești șmecher dacă furi și înșeli, dacă te sustragi de la muncă și faci bani din practice necurate, dacă fentezi școala și îi ironizezi pe profesori. Ești șmecher dacă faci orice altceva decât un lucru bine făcut.

Tinerii nu mai știu că există cărți, uită să vorbească și să râdă, uită să descopere lumea. Singurul lor scop este banul și realizarea materială. Nu contează că faci un lucru bine sau că îl faci rău, important este să iasă banul. Nu contează că îți place sau nu. Nu contează că nu ești făcut pentru respectiva meserie. Cel mai important este să te descurci, să îi fraierești pe alții și să câștigi cât mai mult.

În acest mod este imposibil să avem o țară a lucrului bine făcut. În acest mod vom avea doar o țară a șmecheriei, hoției și nesimțirii.

Nu se poate face nimic? Ba se poate, dar revoluția trebuie începută de la bază, nu de la vârf. Trebuie ca toți să înțelegem că pentru o primăvară a națiunii avem nevoie de ceva mai mult decât o floare. Cultul lucrului bine făcut trebuie învățat din fragedă pruncie, trebuie învățat acasă și la școală, trebuie cultivat și ajutat să crească. Nu se poate să pui o sămânță în pământ și să aștepți să crească pomul. Trebuie să ii dai apă și îngrășăminte, iar după ce începe să crească trebuie să te ocupi de tânăra plantă, nu poți să o lași de izbeliște.

Chiar dacă în școală nu învățăm totul ne putem educa singuri. Dacă nici unul dintre noi nu ar mai accepta un lucru făcut prost, făcut de mântuială, în scârbă și doar ca să fie făcut, dacă toți ar taxa nesimțirea unor angajați și lipsa de caracter a unor conducători, dacă toți și-ar face bine treaba și nu ar mai aștepta să pice para mălăiață din pom, totul s-ar schimba. Nu într-o zi sau într-un an. Poate în zece ani. Acești zece ani reprezintă o speranță, dar dacă vom continua în acest fel cei zece ani se vor face cincizeci, speranța se va evapora și vom rămâne în același cerc vicios. Plângem sau trecem la treabă? Opțiunea mea e clară. 

„Ce lupi ne înconjoară”

„Ce avea să se întâmple cu un astfel de popor care își pierduse orice facultate vie de simțire și nu păstra decât niște curioase urlete mecanice și o sinistră energie?”

D.H. LAWRENCE

În ultima perioadă mă întreb tot mai mult dacă asta e țara mea, dacă asta e țara în care merită și vreau să trăiesc, dacă locuitorii de aici sunt sau nu compatrioții mei. Sunt din ce în ce mai șocat, mai consternat și mai scârbit. Mi se pare că în ultimii ani România s-a transformat într-un Rai al hoților, într-un fief al baronilor locali și naționali, într-un teritoriu în care hoțul mai mare îl înghite pe cel mai mic, ba chiar îl înghite și pe cel care ar trebui să îl tragă la răspundere.

Am văzut un filmuleț care prezenta prejudiciul adus de anumite capete luminate pe ani de închisoare. Șocant a fost ultimul personaj. Acesta avea trecut în dreptul numelui 30 de milioane de de dolari pentru fiecare an de pușcărie, iar în total vor fi aproape 5 (teoretic). La un calcul simplu e destul de rentabil să fii hoț în România. De ce să înveți o viață întreagă pentru a primi la final de lună un salariu mizer? De ce să încerci să îi înveți pe alții în condițiile în care ești batjocorit și disprețuit în mod public? De ce să muncești cinstit când vezi că pentru fraude de milioane de dolari (euro) pedepsele sunt jenante?

Pentru mine este șocant să citesc zi de zi știri în care actorii principali sunt indivizi aleși de popor să îi conducă, dar care au uitat pentru ce se află pe acel scaun și au început să fure, să fure nesimțit. Și asta nu e tot, pe lângă faptul că se simt niște victime când ajung în fața instanței, mai au și curajul să urle în gura mare că sunt nevinovați, că nu există probe și că totul a fost o înscenare. Iar dacă ajung în închisoare, lucru care se întâmplă după mulți ani, timp în care probabil și-au continuat practicile necurate, toți devin intelectuali, toți se apucă de scris și toți au un comportament exemplar. Invariabil după ce ispășesc o mică parte din pedeapsă sunt eliberați pe motiv de bună purtare.

Au învățat ceva din perioada de detenție? Da! Să aibă grijă mai mare atunci când fac afaceri. S-au schimbat în vreun fel? Nu! Pentru că oamenii nu se schimbă, iar caracterul infect căpătat în ani și ani de hoție nu poate fi temperat cu câteva luni de stat în detenție.

Și mai am o problemă, să zicem că s-au învățat minte (deși nu prea cred asta), dar prejudiciul? Cum se recuperează prejudiciul? De ce nu li se ia întreaga avere? Pentru că, dacă e să ne gândim, toate bunurile dobândite după momentul hoției au o proveniență incertă și necurată.

Să facem un exercițiu de imaginație. Oare câte salarii de medici și profesori s-ar fi putut plăti dacă acei bani nu erau furați? Câte materiale didactice, câte medicamente și consumabile medicale se puteau achiziționa? Câte burse se puteau acorda elevilor și studenților care își petrec zile, luni, ani învățând și își doresc să facă performanță și să ajungă în top prin muncă cinstită?

Acolo este țara mea

Sunt român, trăiesc în România și îmi iubesc țara. O iubesc în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie, o iubesc chiar și când încearcă să îmi dea o palmă și să îmi spună că locul meu e în altă parte, chiar și când se uită urât la mine și își dorește să fie lăsată în pace, o iubesc mereu, pentru că știu că ea nu e rea, pentru că știu că și ea mă dorește și mă iubește, doar că au avut unii grijă să îi pună o mască de care nu mai poate (deocamdată) scăpa.

Și dacă ar fi să plec în lume, dacă ar fi să mă întâlnesc cu un om care nu a auzit vreodată numele țării mele, cum i-aș putea explica unde este și cum arată?

Acolo unde găsești mare, munte, deal, câmpie, deltă, râuri, ape, flori, acolo este țara mea.

Acolo unde vezi oameni frumoși care încearcă să învingă sistemul corupt, acolo este țara mea.

Acolo unde nu este o rușine să spui că ești român, să ridici steagul sau să cânți imnul național fără motiv, acolo este țara mea.

Acolo unde dacii s-au născut, acolo unde civilizația a început să se dezvolte, acolo este țara mea.

Acolo unde sunt atâtea bogații încât aproape orice popor a încercat să ne învingă, acolo este țara mea.

Acolo unde s-au inventat medicamente, avioane, instrumente de scris, acolo unde oamenii muncesc chiar dacă sunt prost plătiți, chiar dacă nu sunt apreciați, chiar dacă o fac doar din ambiție și doar pentru sufletul lor, acolo este țara mea.

Acolo unde a luat naștere Coloana Infinitului, unde s-au născut scriitori ce au marcat lumea, pictori ce au rămas imprimați pe retina mondială, muzicieni care au făcut muzică pentru suflet, acolo este țara mea.

Acolo unde, chiar dacă pare că domnește banul, nesimțirea și aroganța, sunt apreciați oamenii simpli, oamenii care ajută, oamenii care dau din puținul lor altora, acolo este țara mea.

Acolo unde tinerii încep să își deschidă ochii, urechile, sufletele, să discearnă binele de rău prin propriul filtru sufletesc, unde tinerii citesc nu din obligație, ci din plăcere, unde tinerii învață și speră ca într-o zi să folosească tot ce au învățat pe meleagurile natale, acolo este țara mea.

Acolo unde când ieși în natură și începi să vezi ce zace ascuns în inima țării, îți dorești să nu te mai întorci între betoane, acolo este țara mea.

Țara mea este locul despre care se pot scrie cărți, despre care poți să vorbești neîncetat, locul pe care cu cât îl hulești și îl urăști mai tare din cauza unora, începi să îl iubești mai profund și mai sincer.

Și, ca la orice aniversare, trebuie să facem o urare. Îți doresc să te ridici din țărână, să te scuturi de praf și să privești înainte. Să scapi de tot trecutul negru și să păstrezi în amintire doar frumusețea veacurilor de mai înainte. Să fii o sursă de inspirație pentru vecinii tăi și să îi faci invidioși. Îți doresc putere și răbdare pentru a-ți convinge copiii să nu plece, iar pe cei plecați să îi aduci acasă. Și îți mai doresc forță și rezistență, îți doresc și îmi doresc să îi alungi pe cei nevrednici de tine. Să fii frumoasă! Nu uita, eu te iubesc în fiecare zi.

Președintele care unește

„E regulă că nu eșecul în sine înspăimântă, asta trece, se șterge, se uită, te zdruncină doar difuzarea lui, faptul că alții, știind de el, pot să-l țină viu și neîncărunțit.”

FĂNUȘ NEAGU

Dincolo de victoria unuia dintre candidați, sau înfrângerea celuilalt, dincolo de mizerabila campanie electorală și dezbinarea adusă de ea, dincolo de manipulare, furt și violarea bunului simț, alegerile din această toamnă au fost un câștig. Nu pentru partide sau găști de mafioți, nu pentru baroni locali sau politicieni corupți. Alegerile din această toamnă au fost un câștig pentru noi ca oameni, pentru români și pentru România.

Candidatul Victor Viorel Ponta a fost într-adevăr președintele care unește.  A avut forța și voința de a-i aduce pe români la un loc, de a pune umărul la consolidarea simțului civic. El a fost cel care i-a făcut pe români să creadă, el a fost cel care i-a adus pe cei care cred la fel împreună, în stradă. Tot el a fost cel care i-a ajutat pe tineri și le-a dat încredere. Ce exemplu poate fi mai bun decât cel pe care l-am trăit zilele trecute? Mii de tineri din toată țara au ieșit pe străzi strigând că nu îl vor pe Victor Viorel Ponta președinte și schimbarea s-a produs.

Ei bine, adevărata schimbare nu cred că este una de suprafață, nu este schimbarea președintelui, ci mai degrabă schimbarea unei mentalități, sau mai bine zis conștientizarea faptului că politicienii sunt angajații și slugile noastre, nu invers și că nimeni nu este de neînlocuit, sau imposibil de dat jos dintr-o funcție. Trezirea spiritului civic și a dorinței de schimbare, scoaterea poporului din letargie, asta a fost adevărata schimbare pe care a adus-o anul 2014. În această toamnă s-a văzut că dacă tinerii vor schimbarea o pot aduce, ba mai mult, o pot aduce fără violeță.

Pentru această schimbare de percepție, pentru această trezire la realitate trebuie să îi mulțumim candidatului Victor Viorel Ponta. Fără el și campania lui mizerabilă nu ar fi fost posibil, poporul ar fi fost în continuare adormit.

Domnule viitor fost premier și viitor fost președinte de partid, vă mulțumim pentru că ne-ați unit. Păcat că această unire nu a fost în beneficiul dumneavoastră. 

Vă simțim disperarea

„Nu sunt admiratorul celor care în discuțiile de idei, în loc să răspundă cu argumente, coboară dialogul în domeniul defectelor fiziologice și încearcă să-și descalifice adversarul mânjindu-l. Într-o discuție polemică pe teme grave, preopinentul poate fi învins numai odată cu ideile pe care le susține.” 

MARIN PREDA

Exact asta am văzut în această campanie electorală. O lipsă totală de dezbatere, o lipsă totală de zbatere pentru voturi. Totul s-a rezumat la jigniri și acuze, la încercarea de a manipula, fura și cumpăra voturi. Nici o luptă de idei, nici o discuție serioasă, nici măcar un dialog în care să nu fie pomenit viitorul fost președinte.

Așa ar trebui să arate o campanie electorală? Din punctul meu de vedere nu. Haideți domnilor cu ceva solid, cu un plan pentru țară, cu o strategie. Haideți cu promisiuni fezabile, convingeți oamenii că este bine să muncească și că pomana primită de la stat nu are nici o valoare. Nu mai încercați să mințiți electoratul că până la urmă se prinde.

Într-o țară cu vreo 16 milioane de locuitori al cui președinte vreți să fiți? Al hoților și al baronilor? Al moșierilor și al tâlharilor? Sau al tuturor oamenilor? Pe mine nu mă reprezintă un om care nu știe să se promoveze altfel decât jignind și acuzând. Cum rezolvăm treaba asta? Sau pe mine nu vreți să mă reprezentați? Dar ce vă faceți dacă aflați că mai sunt mii ca mine?

Se poate să am eu idei înapoiate sau proaste, dar a fi conducătorul unei țări nu înseamnă să ai doar drepturi, înseamnă să ai și obligații. Și când zic obligații nu mă refer la obligațiile față de hoții din partide, ci față de oamenii care te-au votat sau nu, dar care alcătuiesc populația respectivei țări. Sunteți pregătiți să fiți judecați în piața publică? Sunteți pregătiți să răspundeți la întrebările alegătorilor? Eu cred că nu, iar asta este cel mai trist.

De ce vă arătați disperarea? Credeți că nu se vede? Doar cine nu vrea nu o vede. Ați ajuns să faceți propagandă peste tot, inclusiv în biserici. Ați ajuns să violați ochii și urechile românilor în speranța că vă vor vota. De unde aveți fondurile pentru campanie? Milioanele de fluturași, sutele de mii de plase electorale, milioane de sms-uri trimise. De unde? Sper că nu sunt din contribuțiile mele, ale părinților mei, ale prietenilor mei, ale românilor. Până unde veți merge cu josnicia? Dacă acum faceți așa, după ce veți fi ales cum va fi?

Dacă sunteți așa de siguri pe reușita dumneavoastră, pe susținerea românilor, am și eu o propunere. Haideți ca de la viitoarele alegeri să punem pe fiecare buletin de vot câte un chenar în care să scrie nici unul dintre candidații de mai sus. Ce ziceți? Aveți curaj?