E mai rău și e mai bine

„Sărăcia nu este un viciu, aceasta este un adevăr. Mai știu și asta nu este mai puțin adevărat, că nici beția nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă noblețea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni și niciodată. În mizerie, omul nu este nici măcar alungat din societate cu bățul, ci măturat cu târnul, ca să fie și mai umilitor.”

De ce aleg oare tot mai mulți să trăiască în mizerie? Să fie oare neputința cronicizată și materializată printr-o cangrenă sufletească? Să fie oare oboseală produsă de ani și ani de represiune asupra celor care au ceva de spus și a celor care doresc să aducă un beneficiu semenilor lor fără a aștepta o recompensă? Sau să fie lipsa de interes?

Tind să cred că toate variantele de mai sus au avut un mic aport la ceea ce trăim astăzi, dar cea mai importantă contribuție este reprezentată de educație, mai bine zis, lipsa ei. Dar ce este educația? Așa cum zicea Einstein „educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală”. Educația este impulsul care te determină să părăsești turma, să te opui valului. Educația este aceea chestie care te face să stai la semafor chiar dacă ești singur pe stradă și este miezul nopții. Educația te face să păstrezi o hârtie în buzunar până la primul coș de gunoi chiar dacă poți să o arunci fără să te vadă nimeni. Tot educația este cea care te determină să saluți când intri într-un magazin sau instituție, să spui „vă rog” și „mulțumesc”. Tot datorită ei deschidem ușa unei doamne, cedăm locul în mijlocul de transport în comun, sau lucrăm în echipă cu cel mai mare adversar/inamic/dușman al nostru. Educația este contribuția adusă sufletul unui individ, contribuție ce îl face să fie om între oameni și să lase loc de bună-ziua pe unde merge.

Fără educație nu îți permiți să ieși din mizerie, fără educație nu vrei să ieși din această stare pentru că o consideri ceva natural, chiar bun. Mizeria te cuprinde și te transformă în ceea ce vedem astăzi pe micul ecran și în toate tabloidele. De la dive de carton la baieți de Dorobanți, de la reporteri care sunt certați cu limba română la politicieni care uită cine i-a votat.

Mizeria domnilor are un singur remediu, educația și promovarea adevăratelor valori. În acestă mare de întuneric un adevărat lămpaș îl reprezintă un contemporan. Actor, regizor, scriitor și, mai presus de toate, un om frumos. Dan Puric ne trasează linia omului frumos și ne readuce în inimă iubirea de țară, de oameni, de natură, de tot ceea ce a fost creat pe lumea asta cu scopul de a-i lega pe oameni și de a le face viața mai bună, mai ușoară și mai frumoasă. Încercați să măturați mizeria din jurul vostru, încercați să vă schimbați atitudinea și să priviți lumea din alt unghi. Încercați să citiți „Despre omul frumos” și să îl căutați în jurul vostru. Eu am găsit oameni frumoși, dar asta este o altă poveste. 

Am o pasiune

Indiferent de mediul din care provenim, de statusul social pe care îl avem, de punctul în care ne aflăm pe scara vieții sau pe cea a ascensiunii profesionale, fiecare dintre noi are o pasiune, fiecare noi are un loc în care se refugiază în clipele cele mai grele, un loc de unde își ia energia, sau un loc pentru clipele fericite unde știe că își poate vărsa toată energia, toată bucuria. Locul în care fiecare suflet își primește hrana diferă, dar în esență are aceeași funcțiune, transformă o formă de energie, pozitivă sau negativă, într-un alt fel de energie, întotdeauna pozitivă, dătătoare de viață și speranță.

Soarta a făcut ca în urmă cu vreo trei sau patru ani, într-o vacanță de vară, să mă plictisesc și să caut o alternativă de petrecere a timpului liber. Cum necum am ajuns pe malul apei cu o lansetă în mână, cu momeala la capătul firului și cu sufletul plin de speranțe și așteptări, cu mintea la momentul magic în care voi aduce pe mal prima mea captură, o captură ce speram să fie capitală, demnă de a fi povestită și aratată (în poze) și nepoților. Timpul a trecut și blândul soare de vară târzie s-a scurs încet după dealuri. Seara m-a găsit în acelaloc, cu aceeași speranță în suflet, dar fără nici o captură. A trecut ziua, a trecut luna, a trecut anul. Am ieșit la pescuit cât am putut de des, am încercat tot ce am crezut că este potrivit, dar marea captură nu a venit. Cu toate acestea iarna a adus ceva bun, a adus schimbarea de care aveam nevoie. Din aceea iarnă am început să ma gândesc serios să-mi schimb stilul de pescuit, să merg în căutarea prădătorilor, să îi caut pe cei răi, pe cei care se află în vârful lanțului trofic, cei care sunt atât de iscuți în arta camuflajului și a vânătorii încât se lasă cu greu păcăliți. Clipa în care am căutat prima dată răpitorul în apa rece de primăvară a fost și momentul în care m-am îmbolnăvit iremediabil, momentul în care virusul s-a fixat în fiecare celulă din corpul meu, de unde nu se va da dus niciodată.

Multă lume mă întreabă de ce pescuiesc, ce văd atât de interesant la această activitate, de ce stau și îmi pierd ore în șir pe malul apei când aș putea să fac orice altceva în acel timp. Ei bine o să încerc să vă dau un răspuns. Natura înseamnă puritate, natura înseamnă armonie. Natura este înscrisă în fiecare genă a omului de mii și mii de ani. Comuniunea omului cu natura nu cred că poate fi mai perfectă ca în pescuit. Timpul acela petrecut pe malul apei, printre fel și fel de vietăți, terestre sau acvatice, orele în care stai pur și simplu și admiri perfecțiunea unui răsărit sau apus de soare, perfecțiunea unui pește care sare din apă împrăștiind în jurul lui o mulțime de picături care în contact cu razele soarelui se transformă în adevărate puncte de lumină, liniștea de care ai parte, posibilitatea de a fi doar tu cu tine, de a te gândi la ziua ce tocmai a trecut, la anul pe care l-ai încheiat, la cât ai primit și cât ai dat, la cine ești și cu cine te înconjori, șansa de a fi în același timp, asemenea predecesorilor tăi, vânător și vânat, toate acestea alcătuiesc un tot unitar, o bulă de oxigen în praful din jur, un adevărat Eden în mijlocul Iadului pământesc.

Permanenta fugă și urmărire, neîncetata căutare a prăzii, dorința de a fi cât mai invizibil pentru ea și de a avea o conduită cât mai perfectă fac din pescar un adevărat samurai care se luptă permanent cu demonul din el, care dorește o luptă cât mai rapidă și din care el să fie singurul câștigător, și demonul partenerului său, a peștelui, care dorește să scape de cât mai multe ori. Această luptă neîntreruptă generează un soi de energie extatică. O energie atât de puternică încât anulează orice intervenție din mediul exterior, orice problemă aparută înaintea acestei întâlniri de gradul zero.

Bineînțeles că armonia naturii trebuie păstrată, echilibrul relației dintre prădător și pradă trebuie menținut. Fără echilibru nu există luptă, fără echilibru nu există liniște, fără echilibru o parte sau alta va fi dezavantajată și, uneori, iremediabil afectată sau chiar distrusă. Frumusețea luptei, a contactului direct dintre cele două părți direct implicate, magia momentului în care prădătorul își privește în ochi prada nu ar trebui întreruptă, ci ea ar trebui păstrată vie îm amintirea amândurora, ar trebui lăsată o portiță de scăpare, o portiță prin care ambii parteneri au șansa de a se reîntâlni în altă zi, în alt an, când, probabil, dimensiunile unuia sau altuia vor fi diferite, fapt ce va putea înclina balanța în celălalt sens.

Pescuitul este un sport, pescuitul este o artă, pescuitul reprezintă o magie, pescuitul este o stare de fapt. Pescuitul nu mai reprezintă o simplă sursă de umplere a timpului, ci s-a transformat într-o sursă de hrană sufletească, hobby-ul a devenit pasiune.

Aș putea să vorbesc zile întregi despre pasiunea mea, dar mă voi opri aici. Păstrez câte ceva de spus și altă dată, poate în alte circumstanțe, poate acelorași sau altor oameni. Cert este că un suflet sănătos are nevoie de hrană, de energie, așa că faceți tot ce puteți să vă gasiți izvorul de putere, să în întrețineți și să îl măriți, oriunde ar fi, oriunde și oricine ați fi. 

Ești român în România

De ceva vreme a devenit viral textul „Ești ... dacă”. Nu știu dacă s-a gândit cineva, sau nu, dar eu am găsit câteva elemente definitorii ale țării ăsteia, așa cum e ea, cu bune, dar cu mult mai multe rele.

Ești român în România dacă votezi pentru un lucru, dar când schimbarea urmează să fie făcută votul tău brusc nu mai contează.

Ești român în România dacă mergi la vot conștient că pe buletine sunt trecuți aceeași borfași care de două zeci de ani jefuiesc țara, iar dacă găsești alte nume pe buletinele de vot respectivii sunt cu siguranță rude ale foștilor.

Ești român în România dacă dragii tăi conducători, pe care i-ai votat sau nu, se întâlesc în secret pentru a adopta legi care vor aduce un beneficiu doar celor de teapa lor, doar hoților, tâlharilor, corupților și coruptibilor, iar tu, ca cetățean de rând, ca plătitor de dări și taxe, vei putea doar să asiști de pe margine la spectacolul macabru care în final seca propria-ți țară de puținele resurse care i-au mai rămas.

Ești român în România dacă te gândești să intri în politică doar pentru a te realiza pe plan material și pentru a-ți ajuta propria haită să se ridice deasupra muritorilor de rând prin mijloace discutabile.

Ești român în România dacă ai dreptul să protestezi, o faci, obții promisiuni, dar rămâi doar cu acestea până la următoare refulare când s-ar putea să primești și o palmă peste ochi, că de, ei s-au oferit să te ajute, dar nu o pot face peste noapte.

Ești român în România dacă pe zi ce trece cheltui tot mai mulți bani pe bunurile de strictă necesitate și în special pe mâncare.

Ești român în România dacă ajungi să îți dai seama că ai mai puține drepturi și avantaje decât cetățenii altor state sosiți în propria ta țară.

Ești român în România dacă în fiecare iarnă asiști la același discurs penibil în care autoritățile se declară surprinse și neputincioase în fața zăpezilor, care, ce să vezi, au venit chiar în luna decembrie.

Ești român în România dacă în drum spre locul de muncă sau spre școală riști fie să îți rupi capul din cauza trotuarelor înghețate, fie să îți cadă vreo bucată de tencuială în cap, fie să fii bătut de vreun șofer pentru că ți-ai permis să traversezi strada pe trecerea de pietoni.

Ești român în România dacă pentru o datorie de câțiva lei, datorie care a apărut nu din cauza ta, ci din cauza birocrației, riști să fii dat în judecată și executat silit, pe când băieții deștepți cu datorii de milioane de euro nu au nici cel mai mic inconvenient.

Ești român în România dacă dacă jurnaliștii își permit să te mintă în față în fiecare seară, iar tu, mai presus de orice putere de înțelegere a unuia din exterior, crezi orbește în ei.

Ești român în România dacă nu îți place școala și o consideri o povară, iar singurul tău model în viață este manelistul de la colțul străzii care se plimbă cu ultimul model de „Merțedez”, dar nu știe să lege două vorbe.

Ești român în România dacă te deranjează tot ce se întâmplă în jurul tău, dar nu te sinchisești să te dai jos din pat pentru că sigur vor merge alții să îți rezolve problemele.

Ești român în România dacă dușmanul tău numărul unu este DEX-ul.

Ești român în România dacă accepți să fii mințit de oricine și te complaci în propria-ți mocirlă.

Din păcate, să fii român în România începe să fie tot mai penibil, începe să devină chiar greu, mai ales dacă nu faci parte din categoria celor descriși mai sus. Ce ar fi să-i considerăm ROMÂNI în România pe cei care sunt exact opusul acestui tablou sumbru, oameni care luptă din răsputeri să aducă frumosul în lumina reflectoarelor și să îngroape mizeria actuală. Oameni care în ciuda mirosului pestilențial poartă măști de gaze și merg înainte cu capul sus spre un țel nobil, spre renașterea acestei țări. Renaștere ce nu va fi posibilă decât prin readucerea bunului simț în viața cotidiană, a respectului pentru muncă și pentru cei din jur, a dorinței de schimbare și a poftei pentru luptă. Aceștia sunt cei care ar trebui puși pe un piedestal, nu leprele descrise mai sus.

Aștept momentul în care cei mulți vor fi din a doua categorie și nu din prima. Aștept momentul în care să pot să merg pe stradă și lumea să zâmbească fără motiv, aștept momentul în care țara mea va fi cel mai călduros loc de pe Pământ cu cei mai fericiți și motivați oameni, cu cei mai buni și interesați conducători. Aștept, sper și lupt. 

Eu sunt dascăl

           „Eu sunt dascăl.

            M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieșit din gura unui copil.

            Am fost în multe locuri sub multe înfâțișări.

            Eu sunt Socrate ațâțându-i pe tinerii Atenei să discute idei noi prin intermediul întrebărilor.

            Eu sunt Anne Sullivan depunând secretele universului în mâna întinsă a lui Helen Keller.

            Eu sunt Esop și Hans Christian Andersen dezvăluind adevărul cu ajutorul poveștilor nenumărate.

            Eu sunt Marva Collins care se luptă pentru dreptul la învâțătură al fiecărui copil.

            Eu sunt Mary McCleod Berthune construind un colegiu uriaș pentru poporul meu, folosind cutii portocalii în loc de bănci.

            Și sunt Bel Kaufman luptându-se să meargă În Sus pe Scara de Jos.

            Numele celor care au profesat meseria mea sună ca o galerie pentru faima umanității... Booker T. Washington, Buddha, Confucius, Ralph Waldo Emerson, Leo Buscaglia, Moise si Iisus.

            Eu sunt și aceia ale căror nume și chipuri au fost demult uitate, dar ale căror lecții și personalitate vor rămâne veșnic în amintire prin împlinirile elevilor lor.

            Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei studenți, am râs fericit la nașterea copiilor lor și am stat cu capul plecat, îndurerat și buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru niște trupuri prea tinere.

            De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră medicală și doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, cămătar, șofer de taxi, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, politician și păstrător al credinței.

            În ciuda hărților, graficelor, formulelor, verbelor, poveștilor și cărților, nu am avut mare lucru de predat, de vreme ce studenții mei trebuiau să se învețe singuri, și știu că este un lucru greu să descoperi cine ești.

            Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cu cea mai mare atenție. Talentele mele cele mai mari constau în ceea ce sunt dispus sa primesc de la discipolii mei ca apreciere.

            Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele, dar sunt permanent vânător de comori în căutarea mea veșnică de ocazii noi în care discipolii mei să-și folosească înzestrările, și în căutarea mea constantă pentru acele talente care stau uneori undeva îngropate sub resemnare.

            Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc.

            Unui doctor i se permite să deschida ușa către lumea noastră într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viața renaște în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie.

            Un arhitect știe că atunci când clădește cu grijă, construcția lui va dura secole întregi. Un dascăl știe că dacă va pune dragoste și adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veșnicie.

            Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se înpotriva presiunii ucigătoare, negativismului, fricii, conformismului, prejudecăților, ignoranței și apatiei. Dar am alături de mine mari aliați: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părintesc, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Dragostea și Râsul – toate vin în grabă să se alăture sub stindardul meu.

            Și cui trebuie să mulțumesc pentru această viață minunată și experiență norocoasă, dacă nu vouă, celor care sunteți părinți? Pentru că voi mi-ați făcut marea onoare de a-mi încredința cea mai mare contribuție a voastră la eternitate, copiii voștri.

            Și așa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, plin de aventuri și amuzament pentru că mi-am permis să-mi petrec zilele alături de viitor.

            Sunt un dascăl... și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.”

John W. Schlatter

P.S.-Sunt foarte norocos pentru că am întâlnit mai mulți dascăli decât profesori, dascăli ce și-au pus amprenta pe ceea ce sunt eu astăzi, într-un fel sau în altul. Poate le-am spus cât de mult îi apreciez, sau poate că am păstrat toate laudele și toată aprecierea doar în sufletul meu, dar fiecare are un loc special în inima mea. 

Vă doresc să aveți parte de cât mai mulți dascăli. 

Ești o minune

             „Fiecare secundă pe care o trăim este un moment unic în univers, o clipă care nu va mai fi niciodată... Și noi ce îi învățăm pe copiii noștri? Îi învățăm că doi și cu doi fac patru, și că Parisul este capitala Franței.

            Când îi vom învăța ce sunt ei?

            Ar trebui să spunem ficăruia: „Știi ce ești tu? Ești o minune. Ești unic. În toții anii care au trecut, nu a mai fost nici un copil ca tine. Picioarele tale, brațele tale, degetele tale deștepte, felul în care te miști.

            Poți deveni un Shakespeare, un Michelangelo, un Beethoven. Tu poti face orice. Da, ești o minune. Și când o să crești, vei putea să-l rănești pe altul, care este o minune ca tine?”

            Trebuie să muncim – cu toții trebuie să muncim – ca să facem această lume demnă de copiii ei. ”

Pablo Casalas

Se răsucește...

Ce mod mai bun de a-ți începe dimineața decât citind o poezie? Da, o sa ziceți că sunt n moduri mai bune, dar pentru mine o poezie de dimineață este asemenea mirosului de cafea. Dintr-o pură întâmplare am dat peste o poezie despre țară, peste o poezie prin care „Eminescu se răsucește în mormânt”. Stau acum și mă întreb, cum pot românii să fie atât de delăsători, de impasibili și indiferenți la tot ce se întâmplă în jur? Cum poate cineva să privească filmul furtului propriei țări, propriei identități fără să miște un deget? Cum este posibil ca cineva să nu facă nimic pentru a-și ajuta seamănul, vecinul, prietenul, conaționalul doar de dragul avuției proprii și al unei împliniri prin bani care, probabil nu va veni niciodată?

Iubire și dragoste de țară, cât de abstract sună în aceste zile, cât vid conțin aceste concepte. Toți iubesc țara, dar nimeni nu face nimic pentru a o face să meargă. Politicienii iubesc țara, nimic mai adevărat. Probabil ca pentru ei, 238391 nu reprezină altceva decât o sumă multiplicabilă, o viitoare avere, un viitor cont în bancă. Oamenii de rând iubesc țara, dar când vine vorba de a acționa pentru binele țării, când vine vorba de a protesta împotriva unei conduceri infecte ba sunt la servici și nu pot sa lipsească, ba sunt în timpul lor liber și nu vor să și-l risipească, ba îi lasă pe alții că doar un om în plus sau în minus nu contează.

Am spus de foarte multe ori că românii (mulți dintre ei) tind să nu mai aibă nici un fel de cod moral sau cod de valori. Tind spre o lume în care singura bogăție este banul, acesta fiind obiectul principal al existenței, centrul în jurul căruia gravitează toți și toate. Ce frumos spunea Andrei Pleșu, „trebuie spus că banii nu aduc decât <<fericirea>>. Tot ce face valoarea și sensul vieții vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.”

În aceeași goană nebună după bani, tot mai mulți uită să se bucure de lucrurile simple, de lucrurile mărunte. Uită sa privească un răsărit de soare, uită să spună un „mulțumesc”, uită să aprecieze frumusețea naturii, uită să se privească pe ei, sufletul lor, uită să zâmbească.

Natura este, pe zi ce trece, tot mai vitregită, tot mai uită și tot mai dorită. Cât de frumoasă era vechea stemă a țării, cât de bine surprindea toate bogațiile acestui teritoriu binecuvântat, dar câtă minciună conține în zilele noastre. Pădurile le-am tăiat, petrolul l-am vândut, Delta este orice, numai rezervație naturală nu, vrem să vindem și munții, cu tot ce conțin ei. Ce ne mai rămâne? Să vindem și apele, care oricum sunt vitregite de pești, vindem si aerul de deasupra țării, cu nori cu tot și putem stinge lumina în momentul în care ieșim din țară, oricum nu va mai fi nimic de văzut.

Nu vreau să trăiesc într-o astfel de țară. Nu vreau să trăiesc într-un loc unde nu mai contează nimic altceva decât propria persoană. Nu vreau să fiu într-un loc în care se calcă pe cadavre pentru a obține un post călduț. Nu vreau să fiu într-un loc în care natura plânge sub loviturile de pumnal ale celor care ar trebui să o protejeze. Nu vreau nici să plec, nu vreau să abandonez corabia doar pentru că s-au rupt velele, acestea se pot repara. Bineînțeles că un singur marinar nu poate face toată treaba, dar dacă tot echipajul îi va fi alături corabia va putea fi reparată, iar pirații vor putea fi aruncați peste bord.

Cum ar fi să deschidem o carte de istorie și să citim „Proclamația de la Padeș”, cum ar fi să ascultăm doar câteva din cuvintele lui Tudor Vladimirescu? „Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra relele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți”. 

Paradox

Țara noastră este minunată. Avem munți și văi, dealuri și câmpii, avem mare și râuri de munte, avem oameni mai simpli și oameni mai complicați, putem spune ca avem de toate și pentru toți. Totuși, avem ceva ce ne diferențiază, ceva ce ne aduce în top, avem paradoxuri. Câte? Multe, mult prea multe.

Bugetarii sunt prost plătiți, lucrează mult și nu le sunt recunoscute meritele, duc o viața grea, la limita decenței. Nimic mai adevărat până aici. Dar există și o categorie specială de bugetari, o categorie de salariați, plătiți din banii statului care nu au nici o problemă materială, ba mai mult, sunt extrem de prosperi. Cum se face că un politician care toată viața nu a făcut altceva decât să lucreze la stat, și-a plătit mereu taxele și impozitele, nu a făcut afaceri necurate, nu a furat și nu a comis nici o infracțiune are o avere de milioane de euro? Pe când, un om asemenea lui, care a muncit toată viața, tot la stat, abia își permite să aibă o casă, să își întrețină familia și să meargă o dată pe an intr-un concediu.

Toată lumea vrea reformă și meritocrație. Toți vor înlocuirea incapabililor din actuala conducere cu oameni care sunt vârfuri în propriul domeniu, oameni care vor și pot să schimbe ceva. Cum să ajungem la așa ceva dacă de la linia de start pornim strâmb? Cum să ceri meritocrație când în școală se învață (sau nu) doar pentru note? Cum să îți dorești ca un om să fie as într-un domeniu când tu, ca stat, nu îi oferi nici cea mai mică șansă spre afirmare? Cum să îți dorești să fie înlocuită teapa tâlharilor și a bijnițarilor când singura valoare promovată în zilele noastre este banul?

Democrație? Da! Un DA răspicat, un DA rostit cu toată gura. Drepturi? Nenumărate! Îndatoriri? Câteva, dar si acelea prost înțelese. Prostie? Cât încape. Cum să fii atât de nătâng încât să strigi că vrei schimbare, iar în momentul decisiv, în momentul în care ești pus față în față cu buletinul de vot, să nu știi ce să alegi, sau, mai mult să îți vinzi votul, să îți trădezi țara, să te trădezi pe tine pentru doi arginți? Cum să fii atât de mioritic încât să te complaci în propria mocirlă, în speranța că va fi mai bine și că, într-un final toate promisiunile vor fi duse la îndeplinire?

Își merită românii soarta? În parte da. O țară de oi va fi întotdeauna condusă de un grup de lupi, iar daca oițele nu vor dansa după cum le cântă lupii, fie vor fi omorâte pe loc și mâncate, fie vor sfârși în chinuri.

În momentul de față sunt două soluții, fie toate oile sar de pe corabie și încearcă să găsească țărmul, fiecare pe drumul ei, fie vor fi o armată și vor încearcă să readucă strălucirea țării. Eu sunt pentru a doua variantă.