Planeta necunoscută

Uitându-mă la televizor mă cuprinde o teribilă spaimă, o frică ce îmi inundă fiecare colț al trupului și mă trimite într-o stare de profundă reverie, mă aruncă într-un univers paralel. Trebuie să punctez faptul că televiziunile din România sunt execrabile. În afară de câteva emisiuni, cărora merită să le aloci minute din viața ta, tot ce apare la televizor este o mizerie și o bălăcăreală publică. Dacă nu vedem „vedete” bătute, înșelate, operate, dezbracate, machiate, debordând de inteligență, vedem „politicieni” pentru care contează orice, mai puțin cetățeanul și care ar face orice pentru a-și crea un mic imperiu, pentru a se ridica deasupra plevei, pentru a se înălța peste țară și tot ce înseamnă ea. Totul culminează cu momentul știrilor, care, mai nou, sunt mereu aceleași. Fie zi, fie noapte, aceleași subiecte, prezentate în același mod (mecanic), cu o puzderie de greșeli.

Să revin la factorul determinant al acestei scrieri. Cum mă uitam  eu la televizor, nu de alta, dar eram curios să văd ce se mai întâmplă prin țară, văd o știre, prezentată de o doamnă apatică și fără nici un chef de muncă, care afișează un zâmbet tâmp, în care protagoniști sunt doi (vă rog să îmi scuzați exprimare) domni. Unul dintre ei este caracterizat de o stea apusă a muzicii românești ca fiind un bărbat „deosebit și contra violenței”, este prezent într-o emisiune, mai mult decât penibilă, alături de un câine de pază, pardon, copreședinte. Acești stimabili domni prezintă situația României ca fiind minunată, cele mai mici taxe din Uniune, totul roz, ponei liberi pe strada, unicorni tragând calești de cleștar și zâne călare pe zmei. Dacă un domn „demn și contra violenței” a spus asta, păi așa e! Nu pot să înțeleg de ce se plâng românii când statul le face un bine impunând CELE MAI MICI TAXE, chiar nu pricep.

Totuși aș avea o propunere pentru cei doi stimabili. Scumpilor, preamăriților, slăviților, cinstiților, haideți să facem un exercițiu, haideți alături de cei care v-au pus în fruntea unei țări, moment în care era mai bine să își taie mâna. Așadar, haideți între muritorii de rând și încercați să supraviețuiți o lună cu „familie mare, remunerație mică, după buget”. Oare cum vi se vor părea taxele din postura de provincial, tată, cap de familie care muncește pănâ își dă duhul, iar la finalul lunii numără doar până la 800 de lei?

Altă propunere, munciți șase ani, tociți-vă coatele pe băncile școlilor, învățați (nu plagiați) și încercați să salvați vieți în această țară. Munciți cu sârg și dăruire și priviți momentul în care un incompetent vă distruge munca de ani de zile pentru că așa consideră el că e mai bine sau pentru că are vreun proiect măreț de turism. Înfruntați momentul în care același om incompetent și incapabil de a asimila orice informație nouă, exceptând cele legate de prețul vacanțelor și al mașinilor, vă privește zâmbind și vă taie bugetul. Iar după toate acestea, mergeți acasă și puneți liniștit capul pe pernă, gândindu-vă că a doua zi vă veți face datoria de cetățean plătindu-vă toate dările către stat, din leafa boierească de 1000 de lei.

Milioane de propuneri ar fi de expus, milioane de oameni disperați și nesiguri pe ce la aduce ziua de măine, dar bucuroși că au cele mai mici taxe din Uniune. Oare taxele nu ar trebui să fie în raport cu nivelul de trai și sursele de venit? Nu, greșesc, asta este o utopie. Cred că vorbesc în numele a milioane de români când vă mulțumesc pentru șansa extraordinară pe care ne-ați oferit-o prin menținerea taxelor la acest nivel minim, chiar nesințit de mic, infim. Vă mulțumim domnilor (iar zic prostii, dar știți deja, îmi cer scuze că îi numesc domni).

Se pare că toți suntem furați de un miraj, de o FATA MORGANA, și că de fapt, noi trăim într-o țară de vis, o țară în care totul merge uns, iar singura problemă suntem noi. Treziți-vă români, aveți o problemă!

Epilog

Mult i-am așteptat și mult i-am dorit; mult i-am blamat și mult i-am iubit; mult ne-am dorit să treacă și amarnic regretăm acum! Au fost patru ani din viață, au fost patru ani ce au un rol esențial în definirea noastră ca OAMENI, au fost anii de liceu. Iată-ne ajunși într-un moment în care totul a devenit amintire, toate întâmplările sunt la timpul trecut și regretele ne năpădesc.

În urmă cu un an, o lună sau chiar o săptămână, eram convins că ultimul sunet al clopoțelului va fi o eliberare, un soi de plăcere pentru că drumul spre viitor îmi este larg deschis. Dar, cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, ultima oră de dirigenție a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, și ușurarea s-a transformat intr-o părere de rău și fericirea în durere. Astfel că, ultimele mele cuvinte, ultima cuvântare din liceu, una neplanificată, a fost mult mai scurtă decât ar fi trebuit. Emoțiile astea...

După cum spunea Harriet Beecher Stowe, cele mai amare lacrimi vărsate pe mormintele noastre sunt pentru cuvintele rămase nerostite și pentru faptele rămase neîmplinite. Nu se poate ca după patru ani să nu ai nici un regret, dar se poate să te împaci cu gândul că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a te ridica și pentru a-i ajuta pe alții să se ridice. Faptele rămase neîmplinite așa vor rămâne, dar vorbele încă pot fi rostite.

Sunt conștient că pe timpul liceului am avut numeroase conflicte și probleme, sunt conștient că de multe ori nu am fost pe placul vostru și că v-am enervat, dar, sunt conștient și de faptul că mi-am asumat toate acestea în momentul în care am decis că vreau să fiu într-un post de conducere. Vreau să îmi cer scuze pentru toate neplăcerile create și scandalurile iscate, dar, în același timp, vreau să vă spun că ați fost o echipă minunată și că mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrăm împreună.

Am avut o clasă minunată, cu o susținere deosebită. Îmi amintesc cu mare drag zilele ce au precedat primele alegeri la care am participat; cu același sentiment de mulțumire și bucurie îmi amintesc ziua în care am fost ales să vă reprezint, zilele în care am făcut front comun pentru a „boicota” anumite persoane sau acțiuni, de momentele de distracție, de boxe şi de multe alte „peripeții”!

Au fost perioade grele, au fost momente în care am fost împotriva voastră și v-am ironizat, dar mai multe au fost momentele în care am vibrat la unison și ne-am unit ca două mâini într-un ritual străvechi, au fost furtuni și curcubee. Aceste pante ascendente, ce au urmat unor căderi în gol, au făcut ca acești ani să fie atât de frumoși. Fiecare dintre voi va râmăne în sufletul meu, fiecare are ceva special, ceva numai al lui, ceva care a contribuit la dezvoltarea sa personală și la dezvoltarea grupului.

Pe lângă faptul că am fost mult mai emoționat decât aș fi crezut în ultima oră de dirigenție, momentul în care mi-am citit albumul a fost o combinație între plăcere, mulțumire și regret. Mă bucur și vă mulțumesc pentru ceea ce mi-ați scris. Sunt nespus de mulțumit că am însemnat ceva pentru voi, și sper că v-am ajutat în momentele în care ați avut nevoie. Regret că a trecut așa repede, regret momentele de restriște, dar aceste regrete ne determină să realizăm că s-au legat prietenii și că, peste ani și ani, vom mulțumi cerului că ne-a dat șansa de a fi împreună.

Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă (Maya Angelou). Cu siguranța toate neplăcerile din timpul liceului vor fi date deoparte în viitorul apropiat, dacă nu cumva au fost înlăturate deja. Ceea ce pot să vă spun este că eu am uitat toate neplăcerile, toate conflictele și că pentru mine ați fost și veți rămâne niște oameni minunați, cărora trebuie să le mulțumesc pentru că au contribuit la formarea mea.

Acest ultim paragraf nu este unul de încheiere, ci unul de început. Acum începe un nou capitol în viața fiecăruia, dar, așa cum într-o carte capitolele au legătură între ele, și în cartea vieții noastre vor avea! La bună vedere dragilor!

A te implica, sau a nu te implica (1)

Implicarea în viața socială este crucială pentru evoluția unui popor, dar ajungi într-un punct în care cazi pe gânduri și te întrebi dacă merită să te implici, sau nu? Pro și contra, dar hai să o luăm pe rând.

Să presupunem că ne implicăm într-o acțiune, acel gen de acțiune care va aduce un beneficiu mai multor oameni, care îți va ajuta colegii, iar, la final, binele va fi împărțit între mai mulți, gloria risipindu-se ca un nor de praf în furtună.  

La început, totul este bine, lingușirea este maximă, dar ajutorul minim. Timpul trece, tensiunea crește, termenul limită se apropie, și uite că începe să se aleagă uleiul de apă. Tu, da, tu, „dragă prietenă”, te rog să mă scuzi că am îndrăznit să te ajut. Te rog să mă ierți că am îndrăznit să îți întind o mână și că am vrut să fac ceva bun pentru tine! Te rog să îmi dai o palmă pentru că nu mi-am dat seama cât ești de fals și cât ești de nesimțit. Apropo, dacă vrei să mai acuzi și să arunci cu noroi în cineva care lucrează și încearcă să ajute, te rog să ieși din canal, urcă printre oameni. Să nu uit, fă un pas către acele „pătrate de hârtie” numite cărți, deschide-le și încearcă să citești, poate îți diversifici vocabularul, poate mai adaugi câteva cuvinte celor învâțate din „odele” celebrilor cântăreți de manele. Tot de acolo, tot din acele bucăți de bucăți de celuloză înveți și tu că oamenii mai în vârstă trebuie respectați, atât pentru ceea ce sunt și ceea ce fac, cât și pentru faptul că ți-ar putea fi părinți, nesimțito!

Draga mea prietenă de la ora 11, sper să citești asta și să îți dai seama că în dreptul celor șapte ani pe care ar fi trebuit să îi petreci acasă scrie ABSENT!  Pune mâna pe o carte, o carte adevărată, lasă bârfele, și dacă tot vrei să bârfești, asigură-te că auzi bine!

Fie roata și pătrată...

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu.

La o simplă căutare pe internet găsim o mulțime de afirmații cu privire la istorie. Numeroși oameni de valoare, oameni care au însemnat ceva în țară și în lume și-au exprimat părerea cu privire la istorie, unii fiind mai acizi, alții mai domoli. Dintre toți aceștia amintim doar doi, și anume: Nicolae Iorga- „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.”; Antoine de Saint-Exupery-„Istoria ne învță că din istorie nu învățăm nimic.”

Iată că aceste idei se regăsesc astăzi, poate că mai bine ca niciodată, în societatea românească. De ce afirm asta? Ani și ani de batjocură, de prigoniri și lipsă de respect la adresa românilor, nedreptăți și abuzuri exercitate asupra populației „băștinase”, o mulțime de „căpetenii de trib” care și-au văzut doar interesul propriu și cel al acoliților, nu ne-au învățat nimic, nu ne-au dat nici cel mai mic imbold spre acțiune, nici cea mai mică dorință de a schimba ceva. Flacăra există, dar este rară și năpădită de vântul potrivnic din exteriorul cochiliei, astfel că se stinge înainte de a încălzi câtuși de puțin sufletul și trupul.

Ne alfăm astăzi la peste un secol de la dispariția unuia dintre geniile literaturii universale, de la plecarea unui colos spre alte tărâmuri, și la aproape un secol  și jumătate de la publicarea unui roman de căpătâi în literatura mondială. Dostoievski, cu al său roman „Crimă și pedeapsă” a reușit să surprindă perfect lipsa de caracter a unor personaje de pe scena vieții și societatea însăși, în toată „splendoarea ei mizerabilă”.

„Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false ea totuși face plăcere și este acceptată fără supărare. O plăcere grosolană, totuși plăcere. Oricât de grosolană ar fi lingușirea, ea pare cel puțin pe jumătate adevărată. Și asta la toate straturile sociale, culte sau inculte.”

Oare în societatea românească cum e? Nu pare mai simplu de ales o cale ușoară, o cale și un mod prin care beneficiile vin rapid, chiar dacă implică anumite sacrificii? Nu este mai ușor pentru unii să își vândă și sufletul pentru a ajunge în punctul dorit, chiar dacă nimic din ceea ce înseamnă călătoria nu se potrivește cu profilul lor interior? Oare?

„Știam că acela care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți! Cine cutează mult acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă și îi disprețuiește, acela ajunge legiuitor, și cu cât cutează ,mai mult, cu atât e mai respectat. Așa a fost totdeuna și așa va fi mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta!”

Ne alegem bine „conducătorii”? Este în regulă să punem la cârma țării aceeași oameni? Chiar am spus oameni? Am greșit, aceleași creaturi odioase dornice de înavuțire, aceleași creaturi al căror singur scop este confortul personal, aceeleași creaturi care promit mare cu sarea, dar la câteva minute după ce se văd pe postul dorit uită tot? Disprețul și calomnia au ajuns la rang de artă. Școala a ajuns să fie opțională, diplomele atestă capacitatea de a plagia, iar cunoștințele cele mai importante vizează orice domeniu, în afara aceluia în care respectivul acționează și asupra căruia are influență.

Și totuși, ce ne învață istoria? Avem în față câteva decenii în care putem schimba ceva, în care putem da o palmă istoriei, câteva decenii în care noi facem istoria. Ieșiți din starea de nepăsare și de delăsare! Ieșiți și schimbați ceva, faceți ca peste un secol oamenii să spună că prin noi s-a schimbat istoria și că noi suntem cei care am dat startul schimbării în bine! Haideți să întoarcem roata! Fiți oameni!

Cărțile mușcă!

Îmi pare rău că sunt nevoit să scriu acest articol, dar chiar nu se mai poate.  În ultimii ani asistăm la o evoluție, din păcate, descendetă a tinerei generații, o răsturnare a valorilor sociale și o inversare a priorităților în viață. Ca orice alt curent social, fenomenul „messenger” a fost înțeles într-un stil pur românesc. Limba română a fost asasinată timp de mulți ani, iar asasinarea ei continuă și acum, chiar dacă majoritatea „asasinilor” s-au mutat pe facebook.

Din păcate, de la generație la generație, este tot mai evidentă pierderea valorilor sociale și a principiilor sănătoase de viață. Dive de carton, baieți de bani gata, „moluște” și tot felul de animale urbane sunt prezente în acest mediu virtual, unde, se pare, că sunt mai importante aparențele decât realitatea.

În această lume, aparent, fără nici un căpătâi, stimabilii cred că vor domina totul, dar realitatea este total diferită, orbitoare la o privire mai atentă. Desigur, prezența lor este agreabilă, ba chiar plăcută. Toți avem nevoie de distracție, toți avem nevoie de momente vesele, iar în prezența acestor persoane regăsim vechii bufoni de curte. Problema apare în momentul în care deschid gura sau încearcă să se exprime în scris. Dar și acesta este o chestiune comică. Dragilor, înțelegem că nu prea foloșiti „pătratele de hârtie” numite cărți, înțelegem că nu vă permite cultura acumulată în anii premergători defininirii voastre ca animale urbane să citiți și să folosiți ce au scris alții, doar aveți propriul stil. Citit? Ce înseamnă acest cuvânt? Nu, nu vă puneți în pericol vederea, nu citiți, este toxic! Am văzut oameni care au ajuns la grea suferință din cauza cititului. Nu este nevoie. Mergeți la școală și încercați să epatați, sfidați pe toată lumea, înscrieți-vă la facultăți, dar nu mergeți la cursuri, după câțiva ani vă cumpărați o diplomă și ați rezolvat orice problemă. Încercați să nu atingeți vreo carte, am văzut oameni mușcați de cărți, oameni cu membre amputate, iar unii chiar eviscerați. Nu riscați!

Totuși, există o soluție pentru voi. Propun oamenilor subjugați de cărți, oamenilor dominați de aceste fiare și preocupați de ce au în cap (lucru foarte greșit) să vă construiască o insulă, sau să găsească o soluție pentru a întreține viața în spațiu. Fără nici un fel de carte, fără vreo idee străină de a voastră, fără dușmani mascați în intelectuali! Acest loc este edenul pentru voi, locul tuturor posibilităților. Plecați dragilor, plecați până mai puteți, cărțile au început să facă tot mai multe victime. Acum! Mâine poate fi prea târziu!

Promisiuni (ne)respectate

Suntem la mai mult de douăzeci de ani de la „revoluție”, de la apusul unui regim, detestat și iubit, hulit și regretat. Un regim care și-a pus amprenta pe dezvoltarea societății în care trăim, un regim care a avut plusuri, dar și multe minusuri. Sfârșitul acestei „ere” a dat posibilitatea unora să se afirme, să se îmbogățească peste noapte, sau să își stăpănească setea de putere.

Au trecut mai bine de două decenii, s-au succedat la putere felurite partide politice, dar românii au rămas cu un singur lucru, cu PROMISIUNILE. Tind să cred ca este o boală națională cu puternice tendințe de agravare, o boală care în timp s-a cronicizat. Nu înțeleg această goană după promisiuni, această permanentă așteptare de mai bine. Unde vă este spiritul rațiunii?

În campaniile electorale de anul trecut, și slavă Domnului au fost, cu toate ca trecem printr-o profundă criză economică la nivel înalt nu se vede. Politicienii au promis cerul și pământul. Majoritatea promisiunilor au fost făcute în van, până și un copil de școală primară poate realiza că nu au cum să le ducă la îndeplinire, dar „oamenii maturi” nu au realizat asta și s-au încrezut orbește în „conducătorii neamului”.

Oare se justifică nemulțumirile ulterioare? Eu cred că nu, atâta timp cât ai fost singur în cabina de vot și ai avut în mâna ta puterea și ți-ai bătut joc de viitorul țării. Când spun asta nu mă refer la actualii „conducători” ci mă refer la toți cei care s-au succedat la putere din 89 încoace. 

Se poate să fi fost oameni foarte buni și care chiar au făcut treabă. E posibil, dar mă întreb unde sunt miile de kilometri de autostrăzi?  Unde este traiul european (700 de lei pe lună vi se pare european?)? Unde sunt instituțiile care funcționează doar pentru cetățean și funcționarii care își dau interesul? Unde sunt celelalte promisiuni? Aaa, da, pe hârtie. Ce ușor e să dăm vina pe alții, „ăia” au făcut așa, nu avem bani că i-au furat, nu putem că au făcut nu știu ce. Păi bine măi stimabililor, atunci de ce nu le ridicați tuturor imunitatea diplomatică să vedem o „triere” prin țara?

Oare dacă ar ieșii în stradă câteva milioane să își strige nemulțumirile cum ar fi? Oare ce s-ar întâmpla dacă la următoarele alegeri s-ar înregistra o prezență la vot de sub 10%? Cum ar fi ca în campanie să fie boicotate „marșurile” candidaților? Fantasme...doar suntem țara în care un sfert din populație (poate mai mult) are carnet de partid.

România trezește-te, români deșteptați-vă!

Ne batem joc?

Dacă stăm și analizăm România, vom observa că avem de toate. Avem munți, câmpii, dealuri, ape, mare, deltă, istorie, resurse, tot ce poate visa un popor. Păcat că acest spațiu este locuit, păcat că este locuit de oameni fără nici un Dumnezeu, oameni care nu au nici o credință în afara banului, oameni pentru care cel mai important lucru este propria persoana.

Frumusețea țării este vizibilă din toate unghiurile, din toate părțile, de către toți locuitorii și de către toți vecinii. Munți semeții, câmpii mănoase, ape cu potențial extraordinar în ceea ce privește agrementul, marea, delta, vestigii istorice, și multe alte „resurse”. Păcat că majoritate înțeleg prin turism o jupuire de bani, o batjocură generală. Nu pot înțelege cum un agent de turism nu este capabil să atragă oamenii din propria țară, nu este capabil să faciliteze accesul conaționalilor săi la servicii de cea mai bună calitate. Să ne fie rușine, să vă fie rușine! Bulgaria? Bulgaria să ne dea lecții? Cum este posibil ca un sejur în Bulgaria, sau în alte țări vecine, să fie la prețul unei nopți la noi în țară? Halal turism!

Poate cea mai importantă resursă a unei țări este reprezentată de oamenii care o populează. Cu regret, observ că românii noștri nu înțeleg.  În ultimii ani exodul românilor a fost transformat într-o „alungare”, într-o gonire din țară. Oameni a căror inteligență bate calculatoarele, a căror minte poate ridica țara pe culmile succesului, au fost lăsați să plece, sau, mai bine zis, au fost goniți. Nu se poate ca un om de o valoare extraordinară să rămână într-o țară în care traiul zilnic este mai mult decât jignitor și batjocoritor și în care valoarea nu îți este apreciată.

Lăsăm adevărații oameni să ne scape printre degete dar promovăm non-valorile. Ieri am observat la televizor două știri care m-au șocat. Două „dame” pleacă din club și conduc o mașină, de vreo 50.000 de euro, în stare de ebrietate, fac accident, după care pleacă tot cu mașina. A doua știre se referă la un „luceafăr” care a fost eliberat din nămeți înaintea celor care stăteau ca proștii în frig, fără mâncare și fără combustibil. Să înteleg că oamenii aștia au stele în frunte? Oare de unde aveau „divele” bani să își achiziționeze o astfel de mașină? De ce nu s-au luat măsuri ca pentru muritorii de rând? De ce unii au privilegii, în timp ce prostimea este ignorată?

Ne batem joc de țară, de oameni, de tot ce am avut. Avem o moștenire? Foarte bine, o vindem, sau dacă nu o vindem o distrugem. De ce să păstrăm ceva cu urme ale trecutului? Nu, e mai simplu să distrugem tot și să cumpărăm de la alții. Păcat. „Săracă țară bogată/Mult ai trăit supărată”.

Printre atâtea exemple negative, astăzi, am avut plăcerea să văd oameni adevărați, oameni care știu să facă ceva fără nici un interes și care știu să își ajute semenii. Iarnă, frig, oamenii merg la patinoar, unde este patinoar. Unde nu... oamenii se descurcă. Astfel, câțiva concetățeni, au început să curețe zăpada de pe un lac pentru ca cei dornici să poată patina. I-a plătit cineva? Nu. Așa se definește spiritul civic.

„Dacă muncim numai pentru bunurile materiale, ne clădim singuri temnița.” Nu vă bateți joc de voi, nu vă bateți joc de țară!