Gara din Alba Iulia

În majoritatea articolelor de pe blog am criticat și am expus părți nu tocmai pozitive ale vieții cotidiene sau ale semenilor noștri, unii fiind cu adevărat urmași ai maimuțelor. Acum voi începe o nouă categorie de articole, articole cu eticheta bravos națiune. Voi expune aici evenimente, lucruri și oameni care m-au impresionat, care merită menționate, și merită luate drept exemplu.  

Cred că fiecare dintre noi a fost nevoit să călătorească măcar o dată cu trenul, și, măcar o dată, a fost dezamăgit de imaginea gărilor românești, de nepăsarea și dezinteresul pentru aceste porți de intrare în orașe. Așa m-am simțit și eu până acum două zile. Am ajuns dis-de-dimineață în Alba Iulia și am avut parte de primul șoc. Gara arată, din punctul meu de vedere, impecabil. O sală de așteptare nu prea mare, dar încăpătoare, destul de bine încălzită, suficiente facilități, și foarte curată. Un alt șoc l-am avut în momentul în care am verificat tabelul cu plecările și sosirile trenurilor, care, spre marea mea surprindere, era afișat pe un ecran LCD, având o grafică mai mult decât decentă. Lovitura de grație am primit-o în momentul în care a fost anunțat un tren inter-city în trei limbi, respectiv română, engleză și franceză.

Am văzut câteva gări, dar, după mine, cea din Alba Iulia este una din puținele stații care arată nu doar decent, ci chiar foarte primitor. Judecând după aspectul acesteia realizăm că, dacă se vrea, se poate. Cei care s-au ocupat de lucrările de modernizare, cei care și-au dat interesul și se îngrijesc de bunul mers al lucrurilor merită sincere felicitări. Bravos națiune!

Avem o șansă

Dacă mă întrebai în umă cu un an sau doi ce vreau să fac după ce termin liceul îți răspundeam sincer că vreau să fac medicină și să plec în străinătate. Dar omul trece prin lume, prin timp,și  își mai schimbă părerile, așa cum am făcut și eu. Din toate planurile mele de viitor, neclintită a rămas dorința de a ajunge medic,  dorința de a ajuta și, de ce nu, de a revoluționa știința medicală. Locul în care îmi voi petrece următorii ani  din viață, locul în care voi lupta să schimb ceva, locul pentru care voi munci și voi trăi, s-a schimbat puțin.  În ultimii doi ani am avut șansa să trec prin multe locuri din țară și să cunosc mulți oameni minunați. Această călătorie inițiatică m-a determinat să îmi regândesc itinerariul. Am deschis ochii și am observat uriașul potențial al țării, uriașa resursă umană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Cu toate că în ultimii ani numeroase molime s-au abătut asupra țării noastre, molime reprezentate în principal de lepre de oameni care nu au avut alt interes în afară de îmbogățirea rapidă, încă mai avem o șansă.  Cred cu tărie că în următorii ani, odată cu ieșirea de pe băncile școlilor, a tinerilor din generația mea, a tinerilor cu simț civic, a tinerilor care doresc să facă ceva pentru concetățenii lor, a tinerilor a căror avere nu este reprezentată de bani ci de cunoștințe, a tinerilor care au fost educați să își ridice aproapele aflat într-un moment greu al vieții, și nu să îl împingă în prăpastie, a tinerilor pentru care o carte reprezintă altceva decât sprijing la piciorul patului sau armă de autoapărare, a tinerilor care salută din politețe și nu din obligație, a tinerilor care merg la școală cu drag și conștientizează că tot ce acumulează este pentru definirea lor ca oameni,  a tinerilor care pot și vor să muncească, va avea loc o întoarcere la rânduirea firească a lucrurilor. Acela va fi momentul critic, momentul de început al unei noi țări. Va fi momentul în care profesionalismul  subjugă banul, iar demnitatea, omenia, bunul simț și dorința de muncă vor calca în picioare hoția, nesimțirea și nepăsarea. Acela va fi momentul în care mulți dintre noi vor simți un tremur în suflet, și vor putea spune cu toată gura că aceasta este țara lor.

Cu toate ca mai sunt câțiva ani până a revoluția capetelor luminate, vedem cum flacăra victoriei începe să pâlpâie și să rupă întunericul din jur, iar vidul minților și al sufletelor începe să se umple.

Post scriptum

Dacă nu aveam șansa de a cunoaște atâția oameni minunați, oameni curați și deschiși, probabil rămâneam cu aceeași dorință a de pleca, de a abandona tot ce înseamnă această țară. Sunteți o mână de oameni care vor da tonul schimbării, o mână de oameni adevărați. Nu este nevoie să vă spun numele pentru că vă știți, și de asemenea, știți cât de mult vă apreciez și că aveți un loc special în sufletul meu. Vă mulțumesc dragi prieteni, răspândiți în toată țara.  

Dezmembrări

Când o mașină nu mai este bună, când nu mai funcționează sau omul s-a plictisit de ea și nu o poate vinde o duce la un parc de dezmembrări, loc în care este făcută bucățele și fiecare părticică este dată cuiva care are nevoie de ea, sau doar și-o dorește.

Ultimele două decenii ne-au demonstrat ca același principiu se aplică și în alte cazuri. Exemplul perfect este  țara noastră.  Se pare că nimeni nu mai are nevoie de România și încearcă să se debaraseze de ea pe bucățele. Începutul a fost mai timid, dar au prins curaj stimabilii conducători și încearcă să vândă (pe nimic) bucăți tot mai mari.

Nu avem nevoie de combinate, nu avem nevoie de fabrici și uzine. Cine a mai întâlnit o țară înțesată de industrie? Cine a mai întâlnit o țară în care să se pună accent pe economie? Acestea sunt aberații,  nimeni nu are nevoie de ele. Cel mai bine este să tăiem totul și să trimitem metalul la topit, dacă este posibil peste graniță, poate alții vor ști să se folosească de gunoiul nostru.

Transporturi? Nu avem nevoie. Sunt în lume țări care încearcă să mărească eficiența în transporturi introducând trenuri care transportă mai multe tiruri. Această soluție este menită să fluidizeze traficul, să reducă timpul de tranzit al țării, și, de ce să nu recunoștem, să aducă bani la stat. Bineînțeles că nu avem nevoie de o asemenea măsură, cei care o vor adopta sunt sortiți pierzaniei.

Zic unii că munții noștri aur poartă, dar, cu toate că afirmația este adevărată, noi cerșim din poartă în poartă. De ce ar fi cineva interesat să exploateze aurul pentru țara sa? De ce s-ar obosi cineva să creeze locuri de muncă pentru cetățenii propriei țări? De ce să exportăm produse  finite când putem exporta materie primă, la un preț mult mai mic? De ce să ne implicăm și să ne folosim de resursele proprii când pot să vină străinii și să ne ofere 4%? Sunt de acord cu specimenele ce au putere de decizie. E mult mai confortabil si mai profitabil să îi lăsăm pe alții să se joace în țara noastră și să ia cât doresc, urmând ca noi să primim ce mai rămâne.  Această soluție pare și mai profitabilă în momentul în care pentru o simplă semnătură autorul acesteia primește o sumă considerabilă.

Dragi ființe din conducerea țării, înțeleg că v-ați plictisit de această glie, înțeleg că nu vă mai folosește la nimic și că este un teritoriu bolnav. Înțeleg că totul pare un vehicul defect, dar, înainte să o dați la dezmembrări, vă rugăm să ne lăsați să coborâm. 

Asigurare împotriva bizonilor

În scumpa și draga noastră țară se impune introducerea unei asigurări contra bizonilor. În ciuda aparențelor, bizonii nu trăiesc numai la munte, ei se găsesc în toate arealele geografice, de la câmpie până la deal, de pe fundul mării, până în vârful muntelui. Aceste specimene posedă un echipament complet de camuflaj, prezența lor, fiind de foarte multe ori ignorată. Această ignorare le declanșează un soi de mecanism de apărare, un mecanism care îi face atât de speciali, un mecanism ce îi face demni de atenția publicului. Bizonii șoselelor sunt alături de noi!

De un an și aproape jumătate sunt posesor de permis de conducere, dar, în același timp sunt și biciclist. Oare de ce prefer să las o distanță laterală considerabilă în momentul în care depășesc un biciclist? Sigur din cauza faptului că vreau ca ei să îmi admire mașina, și nu din rațiuni de siguranță. Nu îmi doresc ca aceștia să aibă spațiu de manevră și să nu se sperie când trec pe lângă ei, cu siguranță nu acesta este motivul!

Producătorii de autovehicule trec printr-o perioadă foarte prosperă, o perioadă de belșug maxim, o perioadă în care simt nevoia să facă risipă de material. Din această cauză ei pun pe uși cate o bucată mai mare de plastic, căreia îi atașează o oglindă. Această bucată de material are rol pur estetic, neavând nici o funcționalitate. Ba mai mult, sunt în plus în momentul în care, piloții de raliu mioritici simt nevoia să facă slalom printre fraierii care circulă regulamentar. Vă sfătuiesc să le rupeți și să le aruncați, nu cumva să priviți în ele, există riscul de orbire.

Spațiile de parcare sunt prost gândite, ele au fost gândite pentru oameni normali, nu pentru bizoni. În spiritul speciei, bizonii simt nevoia să ocupe un loc și jumătate, sau mai mult. De ce? Foarte simplu. Animalele periculoase au nevoie de o zonă de siguranță, de o distanță la care oamenii să fie protejați. Așa și aceste specimene. Dacă ocupă cel puțin un loc și jumătate, distanța până la cea mai apropiată mașină este suficient de mare încât conducătorul acesteia să nu se molipsească de la bizon, să nu i se inoculeze prostia, mândria și celelalte virtuți ale bizonului.

O mână de oameni, oameni care au avut ceva materie cenușie, au inventat intersecțiile. În aceste puncte de interes oameni aleg pe ce drum să își continue călătoria, iar după ce fac această alegere își așteaptă rândul, respectându-i pe ceilalți participanți la trafic. După cum v-ați dat seama deja, bizonii au un comportament total opus. Aceștia blochează jumătate de intersecție, după care își aleg calea, blocând  și cealaltă jumătate de intersecție pentru a porni de pe loc. Se simt exact ca la ei acasă, ca în grajdul comunal.

Dacă ar fi să consemnăm toate comporatmentele bizonice ne-am întinde pe sute de pagini, dar, cu toate acestea, poate vom continua sublinierea lor într-un articol viitor. Propun să includem această specie pe lista celor protejate, să îi închidem într-o rezervație și să-i urmărim de la distață. Ca locație propun o halda de steril de la vreo exploatare din Apuseni, preferabil cât mai aproape de baza acesteia, sub tone și tone de reziduri toxice. Totuși, înființarea acestei rezervații s-ar putea sa dureze un timp, dar nu din cauză că suntem conduși de alt tip de bizonii, ci din cauză că spațiul de care avem nevoie este mare și sunt necesare multe aprobări de la agențiile de mediu, doar sunt o specie protejată. Până atunci, fiecare dintre noi ar trebui să își facă o asigurare anti-bizon, sau să își cumpere o carabină. 

Cum nu vii tu...

De ce am senzația că de fiecare dată când ies din casă datorez fiecărui om câte ceva?

Dacă merg la magazin să cumpăr pâine, persoana care mă servește, de cele mai multe ori, mă tratează cu un aer de superioritate, mă servește în scârbă, ba mai și face câte o glumă, care nu are nici cap și nici coadă, o glumă la care râde singură. Ba mai mult, începe să mă interogheze și să mă întrebe tot ce ii vine în minte, de parcă aș fi detectiv particular.

Să nu cumva să fi nevoit să îți intocmești ceva acte, pentru că acolo îți vei pierde ani din viață. De când munca la ghișeu a devenit o poziție de autoritate supremă? De când munca pe banii statului a ajuns să fie o leneveală pe banii statului? Să fim noi de vină că cerem cuiva să muncească pentru banii pe care ii primește?

Cred că ar trebui să se deschică o școală în care să se predea o singură materie, omenia. Ești mai grozav dacă cineva te întreabă pe unde să meargă pentru a ajunge în punctul X, iar tu îl trimiți în direcția opusă? Primești puncte bonus dacă te bagi în fața altora la magazin, la poștă sau la semafor?

Am văzut și oameni care așteaptă să li se ridice statuie. Acest tip de animale consumatoare de oxigen se găsesc pe bănci, fie în parcuri, fie în fața blocurilor, și sparg semințe cu o viteză inimaginabilă, dar uită că locul mizeriilor este la coșul de gunoi. Poate că în momentul în care cei de la salubritate ridică deșeurile ar trebui să îi ridice și pe ei, să îi ducă unde le este locul.

Respect pentru natură? Ce este asta? Nu avem nevoie de așa ceva. De ce să respectăm ce este în jurul nostru când putem distruge tot? De ce să eliberăm un pește care este sub dimensiunea legală de reținere dacă nu ne vede nimeni?  De ce să plantăm un copac și să nu tăiem unul? Mai bine îi blamăm pe cei care o fac, ei vor distruge această țară.

Domnule Vlad, maestre, ce zici de încă un mandat? 

Planeta necunoscută

Uitându-mă la televizor mă cuprinde o teribilă spaimă, o frică ce îmi inundă fiecare colț al trupului și mă trimite într-o stare de profundă reverie, mă aruncă într-un univers paralel. Trebuie să punctez faptul că televiziunile din România sunt execrabile. În afară de câteva emisiuni, cărora merită să le aloci minute din viața ta, tot ce apare la televizor este o mizerie și o bălăcăreală publică. Dacă nu vedem „vedete” bătute, înșelate, operate, dezbracate, machiate, debordând de inteligență, vedem „politicieni” pentru care contează orice, mai puțin cetățeanul și care ar face orice pentru a-și crea un mic imperiu, pentru a se ridica deasupra plevei, pentru a se înălța peste țară și tot ce înseamnă ea. Totul culminează cu momentul știrilor, care, mai nou, sunt mereu aceleași. Fie zi, fie noapte, aceleași subiecte, prezentate în același mod (mecanic), cu o puzderie de greșeli.

Să revin la factorul determinant al acestei scrieri. Cum mă uitam  eu la televizor, nu de alta, dar eram curios să văd ce se mai întâmplă prin țară, văd o știre, prezentată de o doamnă apatică și fără nici un chef de muncă, care afișează un zâmbet tâmp, în care protagoniști sunt doi (vă rog să îmi scuzați exprimare) domni. Unul dintre ei este caracterizat de o stea apusă a muzicii românești ca fiind un bărbat „deosebit și contra violenței”, este prezent într-o emisiune, mai mult decât penibilă, alături de un câine de pază, pardon, copreședinte. Acești stimabili domni prezintă situația României ca fiind minunată, cele mai mici taxe din Uniune, totul roz, ponei liberi pe strada, unicorni tragând calești de cleștar și zâne călare pe zmei. Dacă un domn „demn și contra violenței” a spus asta, păi așa e! Nu pot să înțeleg de ce se plâng românii când statul le face un bine impunând CELE MAI MICI TAXE, chiar nu pricep.

Totuși aș avea o propunere pentru cei doi stimabili. Scumpilor, preamăriților, slăviților, cinstiților, haideți să facem un exercițiu, haideți alături de cei care v-au pus în fruntea unei țări, moment în care era mai bine să își taie mâna. Așadar, haideți între muritorii de rând și încercați să supraviețuiți o lună cu „familie mare, remunerație mică, după buget”. Oare cum vi se vor părea taxele din postura de provincial, tată, cap de familie care muncește pănâ își dă duhul, iar la finalul lunii numără doar până la 800 de lei?

Altă propunere, munciți șase ani, tociți-vă coatele pe băncile școlilor, învățați (nu plagiați) și încercați să salvați vieți în această țară. Munciți cu sârg și dăruire și priviți momentul în care un incompetent vă distruge munca de ani de zile pentru că așa consideră el că e mai bine sau pentru că are vreun proiect măreț de turism. Înfruntați momentul în care același om incompetent și incapabil de a asimila orice informație nouă, exceptând cele legate de prețul vacanțelor și al mașinilor, vă privește zâmbind și vă taie bugetul. Iar după toate acestea, mergeți acasă și puneți liniștit capul pe pernă, gândindu-vă că a doua zi vă veți face datoria de cetățean plătindu-vă toate dările către stat, din leafa boierească de 1000 de lei.

Milioane de propuneri ar fi de expus, milioane de oameni disperați și nesiguri pe ce la aduce ziua de măine, dar bucuroși că au cele mai mici taxe din Uniune. Oare taxele nu ar trebui să fie în raport cu nivelul de trai și sursele de venit? Nu, greșesc, asta este o utopie. Cred că vorbesc în numele a milioane de români când vă mulțumesc pentru șansa extraordinară pe care ne-ați oferit-o prin menținerea taxelor la acest nivel minim, chiar nesințit de mic, infim. Vă mulțumim domnilor (iar zic prostii, dar știți deja, îmi cer scuze că îi numesc domni).

Se pare că toți suntem furați de un miraj, de o FATA MORGANA, și că de fapt, noi trăim într-o țară de vis, o țară în care totul merge uns, iar singura problemă suntem noi. Treziți-vă români, aveți o problemă!

Epilog

Mult i-am așteptat și mult i-am dorit; mult i-am blamat și mult i-am iubit; mult ne-am dorit să treacă și amarnic regretăm acum! Au fost patru ani din viață, au fost patru ani ce au un rol esențial în definirea noastră ca OAMENI, au fost anii de liceu. Iată-ne ajunși într-un moment în care totul a devenit amintire, toate întâmplările sunt la timpul trecut și regretele ne năpădesc.

În urmă cu un an, o lună sau chiar o săptămână, eram convins că ultimul sunet al clopoțelului va fi o eliberare, un soi de plăcere pentru că drumul spre viitor îmi este larg deschis. Dar, cum planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, ultima oră de dirigenție a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, și ușurarea s-a transformat intr-o părere de rău și fericirea în durere. Astfel că, ultimele mele cuvinte, ultima cuvântare din liceu, una neplanificată, a fost mult mai scurtă decât ar fi trebuit. Emoțiile astea...

După cum spunea Harriet Beecher Stowe, cele mai amare lacrimi vărsate pe mormintele noastre sunt pentru cuvintele rămase nerostite și pentru faptele rămase neîmplinite. Nu se poate ca după patru ani să nu ai nici un regret, dar se poate să te împaci cu gândul că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a te ridica și pentru a-i ajuta pe alții să se ridice. Faptele rămase neîmplinite așa vor rămâne, dar vorbele încă pot fi rostite.

Sunt conștient că pe timpul liceului am avut numeroase conflicte și probleme, sunt conștient că de multe ori nu am fost pe placul vostru și că v-am enervat, dar, sunt conștient și de faptul că mi-am asumat toate acestea în momentul în care am decis că vreau să fiu într-un post de conducere. Vreau să îmi cer scuze pentru toate neplăcerile create și scandalurile iscate, dar, în același timp, vreau să vă spun că ați fost o echipă minunată și că mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrăm împreună.

Am avut o clasă minunată, cu o susținere deosebită. Îmi amintesc cu mare drag zilele ce au precedat primele alegeri la care am participat; cu același sentiment de mulțumire și bucurie îmi amintesc ziua în care am fost ales să vă reprezint, zilele în care am făcut front comun pentru a „boicota” anumite persoane sau acțiuni, de momentele de distracție, de boxe şi de multe alte „peripeții”!

Au fost perioade grele, au fost momente în care am fost împotriva voastră și v-am ironizat, dar mai multe au fost momentele în care am vibrat la unison și ne-am unit ca două mâini într-un ritual străvechi, au fost furtuni și curcubee. Aceste pante ascendente, ce au urmat unor căderi în gol, au făcut ca acești ani să fie atât de frumoși. Fiecare dintre voi va râmăne în sufletul meu, fiecare are ceva special, ceva numai al lui, ceva care a contribuit la dezvoltarea sa personală și la dezvoltarea grupului.

Pe lângă faptul că am fost mult mai emoționat decât aș fi crezut în ultima oră de dirigenție, momentul în care mi-am citit albumul a fost o combinație între plăcere, mulțumire și regret. Mă bucur și vă mulțumesc pentru ceea ce mi-ați scris. Sunt nespus de mulțumit că am însemnat ceva pentru voi, și sper că v-am ajutat în momentele în care ați avut nevoie. Regret că a trecut așa repede, regret momentele de restriște, dar aceste regrete ne determină să realizăm că s-au legat prietenii și că, peste ani și ani, vom mulțumi cerului că ne-a dat șansa de a fi împreună.

Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă (Maya Angelou). Cu siguranța toate neplăcerile din timpul liceului vor fi date deoparte în viitorul apropiat, dacă nu cumva au fost înlăturate deja. Ceea ce pot să vă spun este că eu am uitat toate neplăcerile, toate conflictele și că pentru mine ați fost și veți rămâne niște oameni minunați, cărora trebuie să le mulțumesc pentru că au contribuit la formarea mea.

Acest ultim paragraf nu este unul de încheiere, ci unul de început. Acum începe un nou capitol în viața fiecăruia, dar, așa cum într-o carte capitolele au legătură între ele, și în cartea vieții noastre vor avea! La bună vedere dragilor!