Soarele

Caută să ajungi un soare și atunci are să te vadă toată lumea, acestea sunt câteva cuvinte ce au fost rostite pentru prima dată în urmă cu mulți ani, dar peste care trecerea timpului nu a așternut negura uitării ci a adus darul înnobilării, același dar pe care timpul scurs îl așterne pe un vin bun.

Din păcate, tot mai puțini oameni caută să ajungă un soare, majoritatea preferând să rămână pământeni și să privească spre astru sau să arunce cu pietre și noroi în speranța că îl vor doborî, neștiind că acest lucru este imposibil. Soarele prin definiție este un dar pentru cei care îl văd și îi simt atingerea. Soarele este un binefăcător tăcut, un ajutor venit din sfere înalte, uneori imposibil de înțeles pentru ochiul neinițiat, dar care își va duce la îndeplinire menirea indiferent de piedici și greutăți, indiferent de oponeți și adversari, neașteptând niciodată o răsplată. Pe lângă binele adus celor aflați în raza lui de acțiune, soarele împarte propria sa căldură, aceasta fiind șansa dată celor aflați în apropiere de a păstra o parte din ea, dar mai important, de a împărtăși mai departe căldură.

Dacă soarele vine de la divinitate și oamenii provin de la aceeași forță superioară, de ce nu ar putea fi un om însăși soarele celor din jurul său? Ei bine, ar putea, poate și este. Un astfel de soare își are sălașul într-un anumit spital din Târgu Mureș, într-o anumită secție, în mijlocul anumitor oameni. Un soare care radiază mereu, un om care împarte necondiționat tot ce are, un om care știe că cea mai mare mulțumire pentru sine vine din ceea ce oferi și nu din ceea ce primești.

Acest soare, acest astru mă va lumina și pe mine o perioadă destul de lungă de timp, îmi va oferi căldura lui și chiar dacă nu va știi niciodată cât de mult a însemnat în formarea mea, sper ca într-o zi să îi pot întoarce măcar o rază din cele pe care mi le-a oferit!

Cură de detoxifiere

Mărul din Grădina Edenului ia diverse forme în zilele noastre. Una din variatele sale întruchipări o reprezintă, din punctul meu de vedere, televizorul. Iată-mă de o săptămână fără televizor în casă, iată-mă de o săptămână rupt de lume. Multă lume zice că nu se uită la televizor, dar, în momente de rătăcire tot mai aruncă un ochi la cutia cu maimuțe, dar dacă nu ai o astfel de cutie prin preajmă nu poți ceda tentației, pentru că, ați ghicit, tentația nu există.

După aceste zile în care nu am avut acces la televizor mă simt parțial detoxifiat, curățat și, oarecum cruțat de toată prostia care își face loc în această țară. Lipsa aparatului mă face să mă simt bine, mă face să îmi reconsider timpul și să îl folosesc cu mai multă chibzuință. Știu că multă lume nu poate concepe viața fără televizor, că nu își imaginează o zi fără un talk-show politic, fără un reality show monden sau fără niște inculți care fac din părerile lor reguli general valabile. Vă spun și vă asigur că se poate și nu numai că se poate, ba chiar este benefic trupului, sufletului și minții.

Să nu credeți că am rămas pe un petec de pământ în mijlocul oceanului, lipsit de orice informație de pe mal. Am căutat pe internet doar știrile și evenimentele care m-au interesat, iar în restul timpului am apelat la alte mijloace de relaxare și dezvoltare.  Ca alternative la maimuțăreala publică aveți bibliotecile. Clădirile acelea care par ostile unui ochi îndoctrinat de anumiți formatori de opinie, dar care îți aduc liniștea în suflet și o mulțime de cunoștințe. Unde mai pui că în bibliotecă poți să cunoști oameni deosebiți. Lectura unei cărți în liniștea și căldura căminului personal nu poate fi comparată cu privitul la o bucată de sticlă colorată. Felul în care îți zburdă imaginația în momentul citirii unui roman nu se aseamănă nici pe departe modul în care îți zburdă imaginația în momentul în care te transpui în pielea unor personaje cu o anumită notorietate, dar care sunt goale pe dinăuntru. O discuție cu o persoană dragă, o plimbare în natură, o oră de somn, câteva minute de meditație, toate acestea sunt plăceri mici care aduc satisfacții și beneficii mari dar, care trebuie descoperite.

Stau și mă întreb, merită să ne uităm la televizor? Merită oare să înghițim toată mizeria, prostia și incultura ce apare pe micul ecran când avem la îndemână atâtea mijloace de petrecere a timpului liber, majoritatea fiind benefice pentru noi ca oameni?  Oare ce ne dorim? Eu unul n-am murit fără televizor. 

Avocatul diavolului

Se zice că trăim într-un regim democratic, la fel cum se spune că presa este liberă și imparțială, având rolul de a informa, și nu de a influența, manipula, îndoctrina, sau de a inocula anumite idei. Fie că vorbim de tabloide, posturi de televiziune sau chiar posturi de radio, majoritatea sunt degeaba. Dezinformarea este la ordinea zilei, iar promovarea inculturii și a non-valorilor atinge cote alarmante. Totuși, în intunericul numit presă, se întrezărește un licăr, o speranță.

Doi oameni de calitate, doi oameni care au ceva de spus moderează o emisiune extraordinară, o emisiune în care problemele sunt expuse din două puncte de vedere, pro și contra, o emisiune care aduce un plus de informații publicului, în care omul de rând își poate spune părerea, chiar dacă aceasta diferă de cea a realizatorilor. Patruzeci și cinci de minute de calitate, minute care sunt în totală opoziție cu aproape toate emisiunile realizate în această țară. Cultură, informații corecte, promovarea corectă a valorilor și acuzarea non-valorilor, dezbatere liberă și fără piedici. Aproape o oră după care ascultătorul rămâne cu un plus de informații, o mulțime de întrebări, câteva răspunsuri, și, poate, dorința de a acționa și de a schimba ceva în această țară.

Nu am cuvinte să îi laud pe acești doi coloși ai presei românești, acești adevărati jurnaliști, acești adevărați oameni. Moise Guran și Vlad Petreanu sunt, după umila mea părere, doi oameni care își merită locul în loja personalităților românești. Bineînteles că există un sâmbure de îndoială în sufletul fiecăruia, dar, pentru a rezolva această problemă accesați site-ul EuropaFM și intrați în arhiva emisiunii Avocatul diavolului.

Pentru o emisiune genială, pentru doi oameni geniali, rostesc bravos națiune.

Gara din Alba Iulia

În majoritatea articolelor de pe blog am criticat și am expus părți nu tocmai pozitive ale vieții cotidiene sau ale semenilor noștri, unii fiind cu adevărat urmași ai maimuțelor. Acum voi începe o nouă categorie de articole, articole cu eticheta bravos națiune. Voi expune aici evenimente, lucruri și oameni care m-au impresionat, care merită menționate, și merită luate drept exemplu.  

Cred că fiecare dintre noi a fost nevoit să călătorească măcar o dată cu trenul, și, măcar o dată, a fost dezamăgit de imaginea gărilor românești, de nepăsarea și dezinteresul pentru aceste porți de intrare în orașe. Așa m-am simțit și eu până acum două zile. Am ajuns dis-de-dimineață în Alba Iulia și am avut parte de primul șoc. Gara arată, din punctul meu de vedere, impecabil. O sală de așteptare nu prea mare, dar încăpătoare, destul de bine încălzită, suficiente facilități, și foarte curată. Un alt șoc l-am avut în momentul în care am verificat tabelul cu plecările și sosirile trenurilor, care, spre marea mea surprindere, era afișat pe un ecran LCD, având o grafică mai mult decât decentă. Lovitura de grație am primit-o în momentul în care a fost anunțat un tren inter-city în trei limbi, respectiv română, engleză și franceză.

Am văzut câteva gări, dar, după mine, cea din Alba Iulia este una din puținele stații care arată nu doar decent, ci chiar foarte primitor. Judecând după aspectul acesteia realizăm că, dacă se vrea, se poate. Cei care s-au ocupat de lucrările de modernizare, cei care și-au dat interesul și se îngrijesc de bunul mers al lucrurilor merită sincere felicitări. Bravos națiune!

Avem o șansă

Dacă mă întrebai în umă cu un an sau doi ce vreau să fac după ce termin liceul îți răspundeam sincer că vreau să fac medicină și să plec în străinătate. Dar omul trece prin lume, prin timp,și  își mai schimbă părerile, așa cum am făcut și eu. Din toate planurile mele de viitor, neclintită a rămas dorința de a ajunge medic,  dorința de a ajuta și, de ce nu, de a revoluționa știința medicală. Locul în care îmi voi petrece următorii ani  din viață, locul în care voi lupta să schimb ceva, locul pentru care voi munci și voi trăi, s-a schimbat puțin.  În ultimii doi ani am avut șansa să trec prin multe locuri din țară și să cunosc mulți oameni minunați. Această călătorie inițiatică m-a determinat să îmi regândesc itinerariul. Am deschis ochii și am observat uriașul potențial al țării, uriașa resursă umană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Cu toate că în ultimii ani numeroase molime s-au abătut asupra țării noastre, molime reprezentate în principal de lepre de oameni care nu au avut alt interes în afară de îmbogățirea rapidă, încă mai avem o șansă.  Cred cu tărie că în următorii ani, odată cu ieșirea de pe băncile școlilor, a tinerilor din generația mea, a tinerilor cu simț civic, a tinerilor care doresc să facă ceva pentru concetățenii lor, a tinerilor a căror avere nu este reprezentată de bani ci de cunoștințe, a tinerilor care au fost educați să își ridice aproapele aflat într-un moment greu al vieții, și nu să îl împingă în prăpastie, a tinerilor pentru care o carte reprezintă altceva decât sprijing la piciorul patului sau armă de autoapărare, a tinerilor care salută din politețe și nu din obligație, a tinerilor care merg la școală cu drag și conștientizează că tot ce acumulează este pentru definirea lor ca oameni,  a tinerilor care pot și vor să muncească, va avea loc o întoarcere la rânduirea firească a lucrurilor. Acela va fi momentul critic, momentul de început al unei noi țări. Va fi momentul în care profesionalismul  subjugă banul, iar demnitatea, omenia, bunul simț și dorința de muncă vor calca în picioare hoția, nesimțirea și nepăsarea. Acela va fi momentul în care mulți dintre noi vor simți un tremur în suflet, și vor putea spune cu toată gura că aceasta este țara lor.

Cu toate ca mai sunt câțiva ani până a revoluția capetelor luminate, vedem cum flacăra victoriei începe să pâlpâie și să rupă întunericul din jur, iar vidul minților și al sufletelor începe să se umple.

Post scriptum

Dacă nu aveam șansa de a cunoaște atâția oameni minunați, oameni curați și deschiși, probabil rămâneam cu aceeași dorință a de pleca, de a abandona tot ce înseamnă această țară. Sunteți o mână de oameni care vor da tonul schimbării, o mână de oameni adevărați. Nu este nevoie să vă spun numele pentru că vă știți, și de asemenea, știți cât de mult vă apreciez și că aveți un loc special în sufletul meu. Vă mulțumesc dragi prieteni, răspândiți în toată țara.  

Dezmembrări

Când o mașină nu mai este bună, când nu mai funcționează sau omul s-a plictisit de ea și nu o poate vinde o duce la un parc de dezmembrări, loc în care este făcută bucățele și fiecare părticică este dată cuiva care are nevoie de ea, sau doar și-o dorește.

Ultimele două decenii ne-au demonstrat ca același principiu se aplică și în alte cazuri. Exemplul perfect este  țara noastră.  Se pare că nimeni nu mai are nevoie de România și încearcă să se debaraseze de ea pe bucățele. Începutul a fost mai timid, dar au prins curaj stimabilii conducători și încearcă să vândă (pe nimic) bucăți tot mai mari.

Nu avem nevoie de combinate, nu avem nevoie de fabrici și uzine. Cine a mai întâlnit o țară înțesată de industrie? Cine a mai întâlnit o țară în care să se pună accent pe economie? Acestea sunt aberații,  nimeni nu are nevoie de ele. Cel mai bine este să tăiem totul și să trimitem metalul la topit, dacă este posibil peste graniță, poate alții vor ști să se folosească de gunoiul nostru.

Transporturi? Nu avem nevoie. Sunt în lume țări care încearcă să mărească eficiența în transporturi introducând trenuri care transportă mai multe tiruri. Această soluție este menită să fluidizeze traficul, să reducă timpul de tranzit al țării, și, de ce să nu recunoștem, să aducă bani la stat. Bineînțeles că nu avem nevoie de o asemenea măsură, cei care o vor adopta sunt sortiți pierzaniei.

Zic unii că munții noștri aur poartă, dar, cu toate că afirmația este adevărată, noi cerșim din poartă în poartă. De ce ar fi cineva interesat să exploateze aurul pentru țara sa? De ce s-ar obosi cineva să creeze locuri de muncă pentru cetățenii propriei țări? De ce să exportăm produse  finite când putem exporta materie primă, la un preț mult mai mic? De ce să ne implicăm și să ne folosim de resursele proprii când pot să vină străinii și să ne ofere 4%? Sunt de acord cu specimenele ce au putere de decizie. E mult mai confortabil si mai profitabil să îi lăsăm pe alții să se joace în țara noastră și să ia cât doresc, urmând ca noi să primim ce mai rămâne.  Această soluție pare și mai profitabilă în momentul în care pentru o simplă semnătură autorul acesteia primește o sumă considerabilă.

Dragi ființe din conducerea țării, înțeleg că v-ați plictisit de această glie, înțeleg că nu vă mai folosește la nimic și că este un teritoriu bolnav. Înțeleg că totul pare un vehicul defect, dar, înainte să o dați la dezmembrări, vă rugăm să ne lăsați să coborâm. 

Asigurare împotriva bizonilor

În scumpa și draga noastră țară se impune introducerea unei asigurări contra bizonilor. În ciuda aparențelor, bizonii nu trăiesc numai la munte, ei se găsesc în toate arealele geografice, de la câmpie până la deal, de pe fundul mării, până în vârful muntelui. Aceste specimene posedă un echipament complet de camuflaj, prezența lor, fiind de foarte multe ori ignorată. Această ignorare le declanșează un soi de mecanism de apărare, un mecanism care îi face atât de speciali, un mecanism ce îi face demni de atenția publicului. Bizonii șoselelor sunt alături de noi!

De un an și aproape jumătate sunt posesor de permis de conducere, dar, în același timp sunt și biciclist. Oare de ce prefer să las o distanță laterală considerabilă în momentul în care depășesc un biciclist? Sigur din cauza faptului că vreau ca ei să îmi admire mașina, și nu din rațiuni de siguranță. Nu îmi doresc ca aceștia să aibă spațiu de manevră și să nu se sperie când trec pe lângă ei, cu siguranță nu acesta este motivul!

Producătorii de autovehicule trec printr-o perioadă foarte prosperă, o perioadă de belșug maxim, o perioadă în care simt nevoia să facă risipă de material. Din această cauză ei pun pe uși cate o bucată mai mare de plastic, căreia îi atașează o oglindă. Această bucată de material are rol pur estetic, neavând nici o funcționalitate. Ba mai mult, sunt în plus în momentul în care, piloții de raliu mioritici simt nevoia să facă slalom printre fraierii care circulă regulamentar. Vă sfătuiesc să le rupeți și să le aruncați, nu cumva să priviți în ele, există riscul de orbire.

Spațiile de parcare sunt prost gândite, ele au fost gândite pentru oameni normali, nu pentru bizoni. În spiritul speciei, bizonii simt nevoia să ocupe un loc și jumătate, sau mai mult. De ce? Foarte simplu. Animalele periculoase au nevoie de o zonă de siguranță, de o distanță la care oamenii să fie protejați. Așa și aceste specimene. Dacă ocupă cel puțin un loc și jumătate, distanța până la cea mai apropiată mașină este suficient de mare încât conducătorul acesteia să nu se molipsească de la bizon, să nu i se inoculeze prostia, mândria și celelalte virtuți ale bizonului.

O mână de oameni, oameni care au avut ceva materie cenușie, au inventat intersecțiile. În aceste puncte de interes oameni aleg pe ce drum să își continue călătoria, iar după ce fac această alegere își așteaptă rândul, respectându-i pe ceilalți participanți la trafic. După cum v-ați dat seama deja, bizonii au un comportament total opus. Aceștia blochează jumătate de intersecție, după care își aleg calea, blocând  și cealaltă jumătate de intersecție pentru a porni de pe loc. Se simt exact ca la ei acasă, ca în grajdul comunal.

Dacă ar fi să consemnăm toate comporatmentele bizonice ne-am întinde pe sute de pagini, dar, cu toate acestea, poate vom continua sublinierea lor într-un articol viitor. Propun să includem această specie pe lista celor protejate, să îi închidem într-o rezervație și să-i urmărim de la distață. Ca locație propun o halda de steril de la vreo exploatare din Apuseni, preferabil cât mai aproape de baza acesteia, sub tone și tone de reziduri toxice. Totuși, înființarea acestei rezervații s-ar putea sa dureze un timp, dar nu din cauză că suntem conduși de alt tip de bizonii, ci din cauză că spațiul de care avem nevoie este mare și sunt necesare multe aprobări de la agențiile de mediu, doar sunt o specie protejată. Până atunci, fiecare dintre noi ar trebui să își facă o asigurare anti-bizon, sau să își cumpere o carabină.